”Cui îi place, îmi pare bine, cui nu, iară bine”, a spus după meci fundașul nostru.
Au existat fundași mai mari decât Rațiu care au gafat. Și vor mai exista. Eroarea e o componentă esențială a fotbalului. Poate că e unul dintre motoarele care ține fotbalul în viață, conferindu-i doze de inedit. În absența greșelii, s-ar instala perfecțiunea, idealul. Noțiuni cumplit de plictisitoare.
Altfel de gol
Golul de dinainte de pauză, așa cum a fost cel de la Zenica, la care a greșit Rațiu, venit în poarta unei echipe care conduce cu 1-0, e altfel decât alte goluri. E lovitură de măciucă. În loc să intri fluierând la cabine, senin la chip, intri nervos, iar reproșurile, chiar dacă nu se rostesc explicit, plutesc în aer.
Nu știu cum a fost în cabina de la Zenica, dar am observat că niciun coleg n-a venit lângă Rațiu, să-l îmbărbăteze. În asemenea situații mai apare câte o îmbrățișare, câte un „lasă, bă, că nu-i nimic”, deși toată lumea știe că este.
Bărbătește e să-ți asumi
E greu de spus dacă fără acest gol stupid România ar fi obținut mai mult în Bosnia. Probabil că nu, pentru că a nu mai putea să alergi după minutul 70-75 n-are legătură cu trauma psihică a egalării survenite înainte de pauză.
Dar golul a făcut parte din joc, iar în asemenea situații, când ai 28 de ani, peste 40 de selecții și când de vreun cincinal încoace ești titular de neclintit, bărbătește este să-ți asumi eroarea. Nu de ochii lumii, ci să spui limpede că boacăna ta a prejudiciat rezultatul final.
Cum să nu te intereseze?
Andrei Rațiu a zis că „îmi pare rău, dar se întâmplă”. Corect! Apoi a spus că s-a temut să nu dea autogol. Și asta e corect. Și a continuat: „Nu mă interesează ce zice lumea!” Cum să nu te intereseze? Și apoi „eu îmi fac treaba, cui îi place, îmi pare bine, cui nu, iar bine...”.
Zău, Andrei? Cum adică „iar bine”? În sensul de „să fie sănătoși”? Sau „N-au decât să mă critice, nu-mi pasă?”
O poveste impresionantă
Când Rațiu a ieșit fotbalistul român al anului 2025, i-a păsat. Personal l-am votat și în 2024, părându-mi-se dacă nu cel mai bun, atunci cel mai inimos „tricolor” de la Euro.
Pe vremea aceea, impresiona băiatul cu părul vopsit albastru, plecat de mic din țară, de la Aiud, șlefuit în totalitate în Spania, la evoluția căruia fotbalul românesc n-a contribuit cu o milionime de gram, ci doar s-a pomenit cu el plocon la echipa națională. Atunci efortul lui Rațiu producea emoție, impresiona. Unde și când s-au topit acele vremuri?
Naționala ar trebui să doară...
Astăzi tănărul s-a maturizat, e familist, e tată, înjurul său se întretaie zvonuri cu Barcelona și cu alte echipe mari. Probabil că a înrămat poza aceea cu Vinicius, pe care-l depășea în viteză. Dar nu e destul. Maturizarea nu trebuie să însemne doar un salariu mai mare, o casă mai bună, o echipă mai bună.
A fi matur înseamnă să fii și asumat. Să-ți pese ce spun alții despre tine, iar când joci slab la echipa națională sau când se pierde din vina ta, ar trebui chiar să te doară și să spui asta fără menajamente.
Asta cu ”cui nu-i place, iar bine...” e remarcă de târgoveț cu marfă îndoielnică pe tarabă, nu de român atât de îndrăgit ca Andrei Rațiu, de fotbalist în care s-au pus și se pun încă, atâtea speranțe...
{{text}}