Miruna Mălăuță, karateka în vârstă de 26 de ani, a fost invitata emisiunii La feminin și a vorbit deschis, în studioul Gazetei Sporturilor, despre pasiunea ei pentru karate, dar și despre viața de zi cu zi.
În vara anului trecut, Miruna Mălăuță a cucerit medalia de aur la Campionatul European Universitar, după ce în primăvară s-a clasat pe locul 5 la Campionatul European. Este cea mai prețioasă medalie din palmaresul ei care nu este unul de neglijat: peste 200 de medalii deține tânăra sportivă.
La doar 16 ani, a intrat în top 10 mondial la juniori, apoi a prins podiumul în ierarhia mondială la U21. Cea mai bună clasare la seniori a fost locul 21 mondial.
Originară din Petroșani, aceasta nu a neglijat școala și a reușit să se împartă între cursuri și antrenamente, chiar dacă a fost nevoită să facă naveta la București. A absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport, iar acum este studentă pentru a doua oară, de această dată la Kinetoterapie.
În prezent, concurează în continuare și are obiective bine stabilite. Visează ca sportul ei să devină sport olimpic, iar în paralel și-a început cariera de antrenoare.
Cum a început totul pentru Miruna Mălăuță
- Cum te-ai apucat de karate?
- Este o poveste frumoasă, pentru că începe de la vârsta de trei ani.
- Devreme.
- Foarte devreme. Am început să practic karate împreună cu fratele meu, care practica deja de ceva timp. Și mergând cu el la antrenamente, părinții mei au decis să mă lase împreună cu el, pentru că mereu îmi plăcea atmosfera de acolo, îmi plăcea sportul, îmi plăcea să fiu activă și chiar de mică, de la trei ani, părinții mei au decis să mă lase să încerc acest sport.
- Fratele tău fiind mai mare, nu?
- Da, este mai mare cu doi ani.
- Cum erați când erați mici? Vă mai și băteați?
- Da, ne mai băteam, dar fiind mai mare reușea el să mă doboare.
- Și asta te-a ambiționat să mergi la karate, să înveți și tu să te aperi?
- M-a ambiționat sportul în sine, pentru că karate-ul este de fapt disciplină și mereu mi-a plăcut să fiu o persoană disciplinată, să fiu într-un echilibru, chiar dacă nu-mi dădeam seama de lucrurile acestea când eram mică. Și fratele meu... am mers împreună o perioadă la karate, iar apoi el s-a îndreptat spre alte sporturi. Eu am rămas la karate până acum.
- Și părinții voștri ce au spus că și fata lor vrea să meargă la karate? Totuși, e un sport considerat mai degrabă masculin decât feminin.
- Da, este un sport considerat masculin, deși nu este full-contact. Noi ne protejăm, avem semi-contact și nu există riscuri foarte mari. Iar la copii nu ne atingem deloc, ceea ce este un mare plus. Învățam foarte mult să ne apărăm, învățam să ne disciplinăm, învățam să fim perseverenți. Lucrurile acestea mă făceau să îmi doresc să fiu acolo, să fiu mai bună mereu, să fiu împreună cu colegii mei de atunci și lucrul acesta m-a ambiționat să fiu unde sunt acum.
- Deci părinții tăi n-au avut nicio emoție în sensul ăsta, nu?
- Nu, niciodată. Au avut încredere în mine și au văzut că eram puțin mai bătăioasă față de o fată de vârsta mea.
- Cum erai tu când erai mică? Erai un copil energic?
- Eram un copil energic, dar liniștit. Nu eram genul de copil problematic. Dar eram un copil ambițios.
- Îți mai amintești cum a fost când ai intrat prima dată într-o sală de karate? Erai foarte mică.
- Nu-mi amintesc primele antrenamente, sinceră să fiu. Îmi amintesc de la patru-cinci ani, îmi amintesc o competiție la care am mers, o competiție de nivel local. Îmi amintesc antrenamentele cu antrenorii mei, dar la o vârstă deja puțin mai înaintată, la cinci, șase, șapte ani.
- Și ce ți-a plăcut cel mai tare atunci, ce-ți mai amintești? Ce te-a cucerit, de fapt?
- M-a cucerit progresul, m-a cucerit faptul mă făcea să vreau să dau mai mult, să fiu perseverentă. Sunt niște factori definitorii pe care îi aveam chiar de când eram mică. Și colectivul m-a impulsionat să fiu împreună cu ei, să progresăm împreună, să fim cu toții în antrenament și să ne bucurăm de antrenamente. Țin minte, în vară tot timpul aveam antrenamente și fratele meu mă ducea cu bicicleta până la antrenamente, deja când aveam opt-nouă ani și el era puțin mai mare, mai responsabil, aveam un ghiozdan roz pe care el îl ținea. Am niște amintiri extraordinare din copilărie. Țin minte că ne jucam cu copiii la bloc, iar când se apropia ora 16:00, știam că am antrenament și că trebuie să merg să-mi iau lucrurile, să mă împachetez și să merg spre antrenamente. Și uneori îmi doream să fiu cu copiii de la bloc, să mă joc, dar cu toate astea îmi doream să merg la antrenament, să fiu acolo, să fiu în mediul sportiv, să fiu înconjurată de echipa mea de la vârsta aceea.
- Simți că te-a disciplinat acest sport?
- Cu siguranță m-a disciplinat sportul. Eram și sunt o persoană ordonată, dar prin prisma sportului am învățat să fiu și mai disciplinată, să fiu echilibrată, să-mi pun lucrurile la punct. Sunt niște calități pe care le-am dobândit în urma sportului și sunt foarte recunoscătoare pentru că am ales să fac sportul acesta și să nu stau afară cu copiii la bloc toată vara.
- A existat o persoană în cariera ta, poate chiar atunci la început, care te-a îndrumat în direcția asta și care chiar a contat pentru parcursul tău?
- Da, normal că a existat: antrenoarea mea de atunci, care mi-a condus pașii și m-a îndrumat spre performanță și căreia îi mulțumesc foarte mult pentru că a fost lângă mine și că m-a îndrumat în cel mai frumos mod posibil atunci.
- Cu ce ai rămas de la ea?
- Am preluat ambiția, pentru că la fel este o persoană ambițioasă, determinată să reușească tot ce își propune.
- Tu ai copilărit în Petroșani. Cum ai ajuns în București? Și când?
- Am ajuns anul trecut, la începutul anului a fost mutarea mea definitivă, dar pe parcursul facultății am făcut drumuri, am fost între București și Petroșani. Destul de obositoare perioada, pentru că aveam foarte multe drumuri, aveam antrenamentele pe care le aveam în mod obișnuit, concursurile, dar cu toate acestea m-am împărțit astfel încât să pot să termin facultatea și să pot să îmi clădesc și eu o carieră și o carieră după sport.
- Cum ai reușit să te împarți între sport și școală?
- Mie mi-a plăcut foarte mult școala și să învăț, și nu am simțit ca pe o povară să mă împart între școală și antrenamente. Cu siguranță în liceu a început să devină destul de greu, pentru că am început să am competiții din ce în ce mai multe la nivel internațional, să îmi fie greu să mă împart pentru că plecam și în cantonamente, plecam și la competiții, eram și la școală. În clasa a 12-a țin minte că am început un program în care aveam două antrenamente pe zi, în unele zile, și era destul de greu. Aveam și bacul. Eu am urmat liceul teoretic, pe profilul matematică-informatică, și era foarte clar: când lipseam la o lecție era foarte greu să recuperez, mai ales dacă erau lecții de pe parcursul a două sau trei săptămâni. Dar am reușit să trec de această perioadă cu brio. Am luat în bacalaureat o notă bună, 9.20, și am finalizat studiile liceale cu brio.
- Și ai luat decizia să mergi la facultate la București. Cum a fost trecerea asta de la Petroșani la București?
- A fost una frumoasă, mi-a plăcut ideea.
- Ai spus că făceai naveta pe perioada facultății.
- Da, pentru că am urmat studiile la Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport și am avut scutire de sportiv de performanță, unde aveam permisiunea să lipsesc un anumit procent din numărul orelor. Și cu ajutorul acestei scutiri am reușit să fac și naveta, să pot să merg și la facultate, iar apoi a venit pandemia și am avut ore online. Cumva s-au așezat lucrurile și am rămas să îmi continui cariera sportivă și să mă focusez 100% pe partea sportivă.
- Cum ți s-a părut Bucureștiul? Era o schimbare mare pentru tine?
- Da, era o schimbare mare, pentru că este un alt mediu, este mult mai dinamic, dar îmi place foarte mult să fiu într-un mediu dinamic, mă face să fiu și eu mult mai dinamică, să vreau mai mult de la mine, să fiu mai bună în fiecare zi. Și apoi am rămas cu gândul să fac această mutare definitivă. Era în mintea mea.
- Te-ai gândit vreo secundă să faci altceva sau a fost întotdeauna sportul pentru tine?
- Da, m-am gândit. Deși îmi doream foarte mult să rămân în sport și să fiu în continuare sportivă de performanță, am avut în clasa a 12-a gândul să merg la Politehnică, pe partea de inginerie medicală. Acest gând s-a dus destul de rapid când am luat în considerare faptul că următorul an vor fi calificările la Jocurile Olimpice. Și am decis ca să urmez Facultatea de Educație Fizică și Sport. Iar apoi am mai avut un gând să dau la Academia de Poliție.
- Nu s-a concretizat.
- Nu s-a concretizat, pentru că eu în continuare îmi doream să fac și să fiu sportivă de performanță, să-mi ating obiectivele din sport și nu se puteau îmbina cele două lucruri, ca să fiu și sportivă de înaltă performanță și să performez și la locul de muncă, pentru că mereu când îmi propun ceva, îmi doresc să-l fac bine și n-aș fi putut să mă împart în două părți.
- Când ai știut că e serios și că nu mai e doar o joacă?
- Am știut că e serios la vârsta de 16 ani. Am ajuns la un campionat internațional de nivel mondial, unde țin minte că au fost 98 de sportive pe categoria mea la junioare, minus 59 de kilograme. Și acea competiție mi-am dorit foarte mult să fiu acolo. Mi-am dorit dinainte cu un an înainte să merg acolo, să fiu în mediul acela. Și s-a realizat dorința mea. Am ajuns acolo, iar înainte de această competiție am avut o înfrângere națională: am luat locul doi la campionatul național. De obicei luam locul întâi.
- Faptul că ești vicecampioană și o consideri înfrângere spune multe despre mentalitatea ta de campioană.
- Mulțumesc. Am mers la competiția respectivă, se numește Karate 1 Youth League Croația, și am obținut locul întâi. Iar atunci a fost un moment incredibil pentru mine, pentru că nu mă așteptam să fiu pe locul întâi. La 98 de sportive din întreaga lume era o concurență foarte, foarte mare și doar m-am gândit la următorul meci, la meciul în care mă aflu acum, ce am de făcut, și apoi la următorul. La următorul nici nu am realizat că am ajuns în sferturi, în semifinală, apoi în finală am realizat, pentru că am avut o mică pauză de dimineață pe seară, când erau finalele. Am avut o pauză și am realizat și am început... țin minte că am mers să mănânc ceva și tremuram, pentru că nu-mi venea să cred ce se întâmpla.
- La karate, se organizează competițiile pe o zi întreagă, adică ai meci și dimineața și poți să stai acolo până seara. Este un dezavantaj pentru voi, sportivii?
- Nu este un dezavantaj. Pregătirea este necesar să fie făcută la nivelul de campionate internaționale unde avem pe parcursul a două ore, cam pe parcursul a două-trei ore se țin calificările, iar apoi depinde de concurs. Acum la nivel de seniori, finalele sunt în altă zi. De dimineață, de exemplu, la turneele la care particip și am participat anul acesta, de nivel Karate 1 Premier League, unde au prioritate de înscriere primii 32 din lume, iar dacă nu se înscriu din primii 32 se pot înscrie până la top 100. Acolo campionatele se țin... calificările se țin de dimineață, apoi sferturile seara - cine iese din grupele de dimineață, cine va ieși din grupe luptă în sferturi seara - și în semifinală, iar următoarea zi este finala. Deci este timp să respirăm. Pregătirea trebuie să fie făcută în așa fel încât să susții competiția și să poți să dai tot ce ai mai bun în competiție.
- Sportivii în general au o copilărie diferită de ceilalți copii. Care simți tu că este cel mai mare compromis pe care l-ai făcut fiind sportivă de performanță?
- Nu pot să zic că am făcut compromisuri, sincer. A venit natural, pentru că îmi doream tot timpul să fiu acolo, să fiu în competiții, să fiu cea mai bună. Și nu am simțit că am făcut compromisuri sau nu am simțit că îmi pare rău că nu merg la celelalte activități, excursii sau ce se mai întâmpla în jurul meu în timpul liceului sau al școlii.
- Dar cum era la școală? Băieții aveau curaj să comenteze în fața ta?
- Nu prea aveau curaj.
- Ai fost nevoită vreodată să aplici vreun procedeu în afara sălii de karate?
- Niciodată. Nu, nu am aplicat niciodată un procedeu. Am fost destul de retrasă în a se întâmpla ceva cu mine și pentru că nu-mi place să creez conflicte și am preferat tot timpul să stau departe.
- Dar ce ziceau colegii că tu practici acest sport?
- Mă lăsau în pace. Mereu mă susțineau mulți dintre ei sau poate îmi spuneau: „Haide, ne arăți o schemă de karate?”. Iar eu când auzeam „schema de karate” îmi venea... le arătam, bineînțeles, dar mă amuza pe de o altă parte să aud „schemă de karate”. Noi nu folosim termenul acesta de „schemă”, este „procedeu”.
- Profesorii erau înțelegători cu tine?
- Unii da, alții nu, dar pe final, cum... la finalul terminării liceului toată lumea a fost ok. „Ai reușit să faci față tuturor provocărilor”. Pentru că uneori chiar și profesorii mă vedeau că sunt foarte obosită, veneam la școală obosită, nu aveam randamentul pe care îl aveau colegii mei la școală, dar cum v-am zis, unii chiar erau înțelegători și chiar mă lăsau să pot să dau testele puțin mai târziu dacă aveam o nevoie, dacă eram într-un concurs important.
- Părinții veneau la tine la competiții?
- Da, veneau când eram mică, foarte mică, dar apoi, cred că la vârsta de 10 ani, 12 maxim, am avut un switch și le-am spus că nu mai vreau să vină, pentru că simțeam probabil o emoție când erau cu mine. Și preferam să fiu singură, să merg în competiție împreună cu colegii, cu antrenorii, dar simțeam când erau părinții mei că am o emoție față de ei și nu voiam să le-o transmit. Nu știu, cred că asta a fost în capul meu atunci.
- Dar se exteriorizau în tribună, îi auzeai de pe tatami?
- Da, îi auzeam, îi auzeam că mă încurajează, dar atât, nu a fost o exteriorizare negativă, tot timpul una pozitivă.
- Și totuși asta te inhiba cumva?
- Cred că da, și am preferat să fiu singură și să îmi văd de treaba mea. Și atât. Dar tot timpul m-au sprijinit, se uitau la mine pe video, tot timpul au fost lângă mine, deși eu le-am spus să mă lase pe mine să-mi văd de treaba mea.
Lovituri, semne și un dinte spart
- Ai venit vreodată cu semne acasă?
- Da, s-a mai întâmplat. Cu toate că este un sport semi-contact, se întâmplă să primim o lovitură, să ne lovim, să ne zgâriem, dar nu ceva foarte grav. A, de fapt chiar acum pot să-ți zic: în urmă cu o lună am... eu am un dinte spart, dar este în rădăcină și sunt într-o recuperare.
- După antrenament sau după competiție?
- Nu, într-o competiție. Am avut o competiție de verificare înainte de un turneu internațional, în țară, în București. Și în primele 30 de secunde din primul meci am avut un impact cu adversara, nevinovat. Nici eu nu-mi doream să... da, un accident. Nici eu nu-mi doream să o lovesc, nici ea, ne-am întâlnit cumva la mijloc, eu am dat cu capul în fruntea ei și am simțit dintele că s-a rupt, că s-a întâmplat ceva, iar apoi la radiografie s-a confirmat faptul că s-a rupt. Dar este ok, este cea mai mică accidentare pe care o poți păți ca sportiv.
- Și fruntea ei cum a arătat?
- A avut un cucui mare.
- Când veneai acasă cu semne, părinții tăi ce ziceau?
- „Lasă că-ți trece.”
- Deci nu te-au ținut într-un bol de cristal.
- Nu, niciodată.
- Cum este Miruna sportiva și cum este Miruna omul?
- Diferența nu este una foarte mare, pentru că am preluat din sport foarte multe lucruri... mi-am format un caracter puternic prin sport, pe care l-am transmis în Miruna omul. Dar este o diferență, pentru că la antrenamente, în partea sportivă, sunt mereu foarte focusată, sunt... îmi doresc mereu să progresez și să fiu într-o constantă progresie. Iar, la fel... de fapt nu este o diferență asta, mă contrazic acum. Iar Miruna omul, la fel, își dorește să dea tot ce-i mai bun, să fiu din ce în ce mai bună în ceea ce fac. În prezent sunt și antrenoare pe partea de pregătire fizică și îmi place ceea ce fac și îmi place să transmit din ceea ce am învățat eu și am acumulat în urma anilor către sportivii pe care îi antrenez.
- La competiții cum reușești să te concentrezi? Ai un ritual al tău?
- Da, am o rutină și această rutină mă face să mă liniștesc înainte de concursuri, să mă așez, să mă echilibrez. Și cred că orice sportiv la nivel înalt își formează o rutină, pentru că ai nevoie de un echilibru.
- Și în ce constă această rutină?
- Rutina înseamnă să-mi pregătesc geanta cu o seară înainte de concurs, să așez lucrurile într-un anumit mod, să îmi fac ritualul meu personal. Apoi, de dimineață, să mă trezesc, să mă simt, să mă încarc cu o energie bună. Să merg să mănânc, să stau cu colegii de povești, să... Cam nu sunt lucruri speciale, dar simt că mă ajută foarte mult și îmi place să am tot timpul o rutină, mă face să am încredere mai mare.
- Și când ești în competiție acolo, mai auzi zgomotele din jurul tău sau cum e când ești acolo și urmează meciul, să zic?
- Da, le aud. Și mă focusez tot timpul pe câteva persoane din sală și din jurul meu, ca să le aud doar pe ele.
- Și îți iese de fiecare dată?
- Da. Da, îmi iese. Am început să reușesc să fac treaba asta constant. Înainte, normal, am avut perioade în care auzeam foarte multe zgomote cumva în mintea mea, dar acum m-am echilibrat și pot să separ vocile.
- Asta bănuiesc că vine și odată cu timpul, odată cu experiența, nu?
- Cu experiența, cu maturitatea sportivă, da.
- Superstiții ai?
- Aveam înainte, acum le-am depășit pentru că am fost în situații în care mi-au arătat că era total opusul superstiției mele și nu am mai ținut cont de aceste superstiții.
- Se spune că înfrângerile te învață mai mult poate decât o victorie. Pentru tine, care a fost cea mai dură înfrângere pe care ai suferit-o?
- Cea mai dură înfrângere... pot să zic că anul acesta a fost un an destul de pe plan de tranziție, pentru că am avut și mutarea, am început și să lucrez și partea sportivă, cu toate că a fost primul loc pentru mine, a avut puțin de suferit, pentru că eram puțin mai obosită. Am încercat să gestionez cât mai bine, deși aveam nevoie de mai mult sprijin poate sau pe care acum îl am și sunt foarte bucuroasă. Și cam despre asta este vorba.
- Dar cea mai dură lovitură pe care ai încasat-o care a fost? Bănuiesc că nu este cea cu dintele, nu?
- Nu. Nu cred că m-am lovit foarte tare. Poate la antrenamente, pentru că eu mă antrenez cu băieții și când eram mică mă antrenam mai mult cu băieții și se mai scăpau. Și mă loveam, dar nu era o lovitură care să-mi provoace o afecțiune sau ceva mai complicat.
- Dar ți-a fost vreodată frică de ceva?
- Frici... nu pot să zic că mi-a fost frică de meciuri sau de antrenamente sau să am... Nu, nu, niciodată nu am avut frici în legătură cu sportul.
Medalie după medalie
- Îți mai amintești prima ta medalie?
- Da, prima mea medalie a venit în competiția locală pe care am avut-o în Petroșani la vârsta de cinci sau șase ani, nici nu mai îmi aduc aminte foarte bine. Am avut un singur meci cu o fată din clubul meu și am luat locul întâi.
- Și cum a fost? Ce-ți mai amintești de atunci?
- Eram foarte bucuroasă. Atât îmi amintesc. Știu că părinții mei se bucurau foarte mult, eram entuziasmată, cam atât îmi amintesc. Nu am o imagine foarte clară de ansamblu pentru acea competiție, însă prima medalie de nivel internațional atunci îmi amintesc foarte bine, pentru că a fost la... am început destul de devreme și competițiile internaționale. Am fost la vârsta de opt ani la Budapest Open, unde am obținut medalia de argint și atunci am simțit că e drumul... și atunci am simțit, dar eram destul de mică să realizez. Dar am simțit că îmi doresc cu adevărat să fiu încă o dată și să merg la și mai multe competiții internaționale, fiind și prima mea ieșire din țară prin prisma sportului. Mi-a plăcut extraordinar să fiu acolo și să am acel moment de glorie.
- Ți-a deschis apetitul și pentru călătorii? Îți place să călătorești?
- Da, da, foarte mult.
- Ai o destinație în care ai vrea să ajungi neapărat?
- Aș mai vrea să merg încă o dată în Japonia. Îmi doresc foarte mult. Am fost la un concurs Karate One Premier League și mi-a plăcut extraordinar, deși nu am avut foarte mult timp să ne plimbăm, poate o zi-două după competiție, dar atmosfera de acolo, oamenii și locurile sunt extraordinare și mi-ar plăcea ca pe viitor să merg și să pot să vizitez.
- Întorcându-mă la medalii, de atunci s-au tot strâns medalii în palmaresul tău. Știi cam câte ai, le-ai numărat?
- Le-am numărat la un moment dat, dar acum câțiva ani. Acum cred că am peste 200.
- Și unde le ții?
- Le țin acasă la Petroșani, în camera mea. Mi-am făcut un loc foarte frumos pentru cupe, pentru medalii. Medaliile importante sunt puse la un loc special.
- Care este cea mai dragă ție?
- Cea mai dragă... am mai multe. Am medalia pe care am obținut-o la primul Karate One Youth League, la 16 ani, medalia de aur. Mai este prima medalie la nivel de seniori pe care am obținut-o, Karate One Series A - este cumva Liga 2 din Karate One Premier League. Acolo am obținut medalia de bronz în Indonezia și a fost prima medalie, dacă îmi aduc bine aminte, a României la Karate One Series A. Și apoi mai este medalia de aur la Campionatul European Universitar. La fel, la proba mea pe partea de kumite feminin, este prima medalie de aur.
- Dar care ar fi cea mai muncită? Cea pentru care simți tu că ai tras cel mai tare?
- Pentru cea de la Campionatul European Universitar. Este cea mai recentă, obținută anul trecut în august.
- Cum ai trăit acea competiție?
- A fost o competiție intensă și cred că mentalul pe care l-am avut intrând în competiția respectivă m-a ajutat să ajung și să fiu pe podium pe locul întâi, pentru că am avut sportive foarte bune din top 32 mondial, sportiva din finală fiind în top 10 mondial, iar eu în momentul acela eram pe locul 30 sau 28 mondial.
- Și acum pe ce loc ești?
- Acum sunt pe locul 41.
- Să revenim la Campionatul European Universitar.
- Simțeam de dinainte că va veni momentul meu, că este momentul meu și o să reușesc să ajung unde îmi doresc. Și am muncit foarte mult, țin minte că de când a început anul până când am fost la competiția respectivă, am avut foarte multe plecări, antrenamente în Italia. Am muncit extraordinar de mult, am făcut destul de multe schimbări, inclusiv cea cu mutatul. Dar cu toate acestea, am reușit să mă focusez și să dau totul acolo și să fiu într-o formă foarte bună.
- Ce ți-au spus atunci antrenorii, colegii, părinții?
- Au fost foarte, foarte mulțumiți de mine, au fost foarte bucuroși, toată lumea a fost foarte bucuroasă pentru că a fost și singura medalie din acel campionat de aur a României. Și un entuziasm major. Iar apoi am avut imediat după o săptămână un alt concurs, deci bucuria mea s-a terminat după o zi. M-am focusat în continuare pe următorul campionat.
- Deci n-ai apucat nici să sărbătorești de fapt.
- Am sărbătorit cu colegii în seara respectivă, am ieșit, dar atât. Apoi următoarea zi... drum și focus pe următorul campionat.
Printre cele mai bune din lume
- În primăvara anului trecut, te-ai clasat pe locul cinci la Campionatul European. Putea fi podium acolo?
- Da, tocmai de asta am spus că a fost foarte multă muncă, pentru că în mai a fost Campionatul European din Armenia. Și am avut un parcurs foarte bun, am ajuns până în semifinală. În semifinală am pierdut cu o sportivă pe care nu o cunoșteam, era nouă în categorie, cu 2-1, și a urmat finala de bronz pe care am pierdut-o. Dar a fost un parcurs bun și mi-a dat o motivație în plus să mă antrenez și mai mult, să progresez și mai mult și prin parcursul acesta am reușit să obțin această medalie la Campionatul Universitar European.
- Ce ai simțit atunci?
- Am fost foarte supărată, deși a fost cel mai bun rezultat al României în competiția respectivă. Iar cu un an înainte, la fel, am obținut tot locul 5 la Campionatul European. Cumva vedeam podiumul, eram aproape. Dar m-a ambiționat și mai tare să dau și mai mult și să mă antrenez și mai inteligent ca să fiu pe podium la Campionatul European.
- La un moment dat erai pe locul 3 în clasamentul WKF U21. Ce înseamnă?
- Este clasamentul mondial al World Karate Federation, proba olimpică. Și m-am situat pe locul 3 la categoria U21. Cea mai înaltă clasare a mea la U21.
- Și ce a însemnat pentru tine, pentru cariera ta, pentru drumul tău?
- Mai multă motivație să fiu pe locul întâi.
- La doar 16 ani erai în top 10.
- Da. Am urcat în top 10 mondial după competiția din Croația, unde am obținut locul întâi. Și am urcat direct în top 10, dacă țin minte bine, pe locul nouă. Am fost entuziasmată. Mi-a plăcut extraordinar să mă văd acolo.
- Aici vorbim despre clasamentul la juniori.
- Da, la juniori am fost în top 10, la U21 am fost top 3, iar cea mai înaltă clasare la seniori a fost locul 21 mondial.
- Ce înseamnă pentru un copil de 16 ani să fie în top 10 mondial? Realizează un copil că e printre cele mai bune 10 sportive din lume?
- Da, da, eu am realizat, pentru că m-am văzut acolo și am zis: „Ok, vreau mai mult, îmi doresc mai mult”.
- Tu concurezi în continuare. Care sunt obiectivele tale în următoarea perioadă?
- Obiectivele mele sunt legate de Campionatul European. Sunt în pregătire, am început pregătirea pentru Campionatul European și urmează... anul viitor va fi unul destul de aglomerat pentru că sunt trei competiții majore. În general avem una sau două, dar anul viitor sunt trei. Primul este Campionatul European. În vară vor fi Jocurile Europene, unde vor merge primii opt din Europa, în urma clasării după campionatele de nivel Premier League și Campionatele Europene. Și Campionatul Mondial la care, la fel, merg primii 32 din clasament în urma a doi ani de calificări prin competițiile Premier League și campionatele continentale.
A devenit antrenoare
- Tu și în paralel antrenezi. Cum reușești să te împarți?
- La început mi-a fost destul de greu, pentru că simt o responsabilitate față de sportivii pe care îi antrenez și vreau să le ofer un mediu pozitiv și să îi impulsionez, să îi motivez și îmi dedic o parte din energie pentru a antrena. Dar pe parcurs, am învățat să-mi dozez această energie, să fiu într-un echilibru și să am o constanță și pentru mine și pentru sportivii pe care îi antrenez.
- Ce vârste au sportivii pe care îi antrenezi tu?
- De la vârsta de 12 ani până la... cea mai mare sportivă are 20 de ani.
- Ce e mai dificil: să concurezi sau să antrenezi?
- Să concurez.
- Fiind o antrenoare foarte tânără, cum reușești să te impui?
- La fel, vine natural. Copiii mă respectă foarte mult, probabil și prin prisma faptului că eu antrenez pregătire fizică în karate și ei mă cunoșteau și știau despre mine. Și probabil respectul oricum era acolo și nu se încalcă regulile.
- Dar cum ai decis să mergi în direcția asta?
- Mi-am dorit să dau mai departe din ceea ce am obținut în anii aceștia pe care i-am dobândit în urma sportului și experienței și tot ce ține de cariera mea sportivă. Și mi-am dorit ceva mai mult, să-mi clădesc cariera pe partea de antrenorat, cu pași mici.
- Știu că poți practica acest sport până la o vârstă destul de înaintată. Tu ți-ai făcut un plan, te-ai gândit la ce vârstă ai vrea să te retragi?
- Da, m-am gândit, dar nu pot să bag mâna în foc. M-am gândit ca până la 30-32 de ani să practic acest sport, pentru că sunt sigură că corpul meu va reuși să ducă performanța foarte bine de acum încolo. Și suntem în așteptare cu toții să vedem dacă Jocurile Olimpice din Brisbane vor integra și karate-ul.
- Deci vrei să ajungi la Jocurile Olimpice. Este ăsta cel mai mare vis al tău?
- Da. Este cel mai mare vis al meu și cred că al oricărui sportiv de înaltă performanță.
- După retragere vrei să continui strict pe partea asta de antrenorat sau mai ai și alte planuri?
- Am mai multe planuri chiar. Pe viitor îmi doresc să antrenez în continuare, îmi doresc să am și clubul meu de karate, dar momentan nu pot să-mi dedic și energia pentru un al treilea job. Și pe partea de kinetoterapie îmi doresc să fac ceva. Eu sunt și la facultate în anul trei, la kinetoterapie.
- Cum ai mai avut răbdare și pentru a doua facultate? Răbdare, timp...
- Mi le-am făcut.
Importanța nutriției în viața sportivilor
- Cât de importantă este pentru tine ca sportiv nutriția?
- Am foarte mare grijă ce mănânc, mai ales acum. Am un program foarte bine stabilit, un program de nutriție și îl urmez. Cel mai important pe partea de nutriție este consecvența, din punctul meu de vedere, și ce a fost pentru mine foarte bine aplicat, pentru că am reușit să dobândesc această consecvență și această consecvență te face să ai mai multă încredere în procesul pe care îl urmezi. Și m-a ajutat să dau câteva kilograme jos și să mă simt mai bine în corpul meu, să fiu mai rapidă, să fiu mai agilă. Și faptul că văd progresul acesta atât în antrenamente cât și pe corpul meu, mă face să fiu și să fiu consecventă și să urmez planul. Și disciplinată.
- Dar tu trebuie să te menții într-o anumită categorie. Cum e?
- Da. Este greu, dar acum face parte din rutina mea zilnică și mie oricum îmi place să mănânc sănătos. Eu și copiilor le fac plan alimentar, am studiat și partea de nutriție, am făcut câteva cursuri în domeniul nutriției și am cunoștințele necesare. Și îmi place foarte mult și mereu făceam alegeri sănătoase. Dar da, îmi plac și dulciurile, nu pot să mint.
- Reușești să te abții?
- Da, reușesc. În momentul actual, da, chiar reușesc și acest echilibru pe care l-am dobândit în interiorul meu mă face să știu să spun: „Ok, nu, astăzi nu”. La o aniversare, îmi dau voie. Nu sunt atât de strictă. Am avut perioade când am fost și foarte strictă, dar am observat că după foarte multă strictețe pe o perioadă îndelungată nu am reușit să gestionez foarte bine alimentația. Iar acum am un echilibru și mă simt foarte bine cu ceea ce fac.
- Care ar fi alimentele care nu lipsesc niciodată din dieta ta?
- Dacă se vor uita colegii mei de la antrenament, vor râde, pentru că eu foarte mult mănânc pui cu orez. Și puține grăsimi: avocado, ulei de măsline. Ouăle nu lipsesc, iaurturile grecești, peștele îmi place foarte mult, cartofi dulci, fructe. Cam așa... cam asta e baza alimentației mele. Cantitățile joacă un rol foarte important, pentru că cu ajutorul lor putem să definim numărul caloric.
- Ai spus că încerci să-i educi și pe copiii pe care îi antrenezi în sensul ăsta. Este importantă nutriția și la copii? Cât de stricți trebuie să fim cu tinerii sportivi?
- E important să fie un echilibru. Cum avem și noi, la fel și copiii au nevoie de un echilibru, să mănânce și ceva dulce când au poftă, pentru că nu îi putem priva de aceste pofte și pe care le vedem în fiecare zi în magazine.
E activă pe social media
- Ești destul de activă în social media, că îți place să pozezi, să postezi...
- Da, îmi place foarte mult. Îmi place să inspir, îmi place să postez nu doar din viața mea personală, dar pe partea sportivă și în calitate de antrenor.
- Am văzut că ai tot felul de glumițe, momente amuzante de prin sala de sport. Cum îți vin ideile astea?
- Am un mediu foarte plăcut la sală, cu colegii mei, ne înțelegem foarte bine și mediul pe care îl avem noi în sală îl transmitem și în social media.
- Cât de importantă consideri tu că este imaginea pentru un sportiv?
- Este foarte importantă, pentru că sportivii se definesc prin caracter și prin disciplină. Toți sportivii de înaltă performanță au un caracter puternic, din punctul meu de vedere. Și e foarte important să prezinți și să dai mai departe celor mai mici sau altor persoane din jurul tău ceea ce ai mai bun.
- Să inspiri.
- Să inspiri și asta nu înseamnă să fii perfect, pentru că toți suntem oameni și omul nu poate fi perfect în orice domeniu.
- Se poate trăi doar din karate în România?
- Nu, nu se poate trăi nici în România, nici în alte țări. Tocmai de aceea omul din spatele sportivului e important să fie clădit și să reușească să aibă o direcție, să aibă un plan C. Planul B este sportul pentru un sportiv care își dorește să-și atingă obiectivele, dar mai departe este și planul C pe care e important să îl clădești din timp, înainte să îți termini cariera sportivă.
- Pe tine cât te ajută vizibilitatea din social media?
- Nu pot să spun că aș putea trăi din social media, dar este un plus de vizibilitate. Și faptul că îmi place să fac poze și să apar în diferite reclame mă face să mă simt bine, e ceva personal. Dacă se monetizează sau se ramifică, este un plus.
- Te abordează băieții în social media?
- Bineînțeles.
- Care-i cel mai dubios mesaj pe care l-ai primit?
- Am primit mai multe, dar nu pot să-mi dau seama acum care ar fi cel mai...
- Cum reacționezi la genul ăsta de mesaje?
- Nu reacționez. Mă amuză și cam atât.
„Nu aș schimba nimic”
- Dacă ar fi s-o iei de la capăt, ai face același lucru? Ai urma aceiași pași?
- Da, sunt sigură că aș urma sportul de performanță. Poate că aș încerca și gimnastica artistică, pentru că mi-a plăcut foarte mult când eram mică. Ar fi fost al doilea sport pe care mi-aș fi dorit să îl fac, prin prisma costumației și a probelor de grație și tot ce se întâmplă acolo. Mi-a plăcut foarte mult ceea ce vedeam la televizor și o aveam model pe Nadia Comăneci. Și cred că aș fi încercat, dar sunt mulțumită și de ceea ce am făcut și de alegerile pe care le-am făcut până în momentul de față.
- Dacă ai avea posibilitatea să schimbi ceva, ai schimba?
- Nu. Sunt foarte mulțumită cu ceea ce am în jurul meu, îmi place foarte mult ceea ce fac. Am luat niște decizii destul de grele în ultima vreme, importante, și cu toate că le-am simțit ca niște decizii grele la început, până să iau decizia -pentru că până reușești să iei decizia e mai greu - sunt foarte mulțumită că am luat aceste decizii și îmi place foarte mult mediul în care sunt și ceea ce fac. Și nu aș schimba absolut nimic.
- Dar dacă n-ar fi existat sportul deloc ce crezi că ai fi făcut?
- Pe partea reală m-aș fi orientat, pe partea de matematică, informatică...
- Dar ca meserie așa, ce ți-ar fi plăcut să faci?
- Sincer, cred că mi-ar fi plăcut să fiu în domeniul IT, pentru că chiar mă gândeam la lucrul acesta într-o perioadă.
- De ce ar trebui să meargă copiii la karate?
- Recomand acest sport pentru disciplina pe care ți-o formează, pentru ambiția pe care o dobândești în fiecare antrenament, pentru a fi mai bun, pentru echilibrul mental și fizic pe care ți-l dobândești în urma sportului, pentru armonia din antrenamente, pentru tot ceea ce ține de sport și de mentalitate, să spun, de mentalitatea de campion de la vârste fragede.
- Dar tu ai avut vreun moment în care ai vrut să renunți?
- Nu, niciodată. Am avut momente dificile în ultima perioadă, dar cu toate acestea niciodată nu am avut gândul să renunț. Cu toate că lucrurile nu mergeau în favoarea mea, am reușit să mă mobilizez și cu ajutorul oamenilor pe care îi am lângă mine și care m-au susținut și impulsionat și au fost cu mine și în sufletul meu, am reușit să trec peste aceste perioade grele din viața mea și niciodată nu s-a pus problema să renunț la karate.
„Mentalul este mai mult de 50% din rezultat”
- Am vorbit despre nutriție, dar mentalitatea cât de importantă este în sport?
- E foarte importantă, cred că este mai mult de 50% din rezultat, pentru că mentalitatea o vezi în competiție și o vezi la fiecare antrenament, dar cel mai important este cum reușești să îți gestionezi emoțiile și presiunea și tot ceea ce ține de o competiție, care îți arată de fapt adevărata mentalitate și cât de puternic ești în minte.
- Recomanzi terapia sau lucrul cu un psiholog sportiv?
- Da, un psiholog sportiv te poate ghida să reușești să te regăsești poate sau să îți echilibrezi mintea. E important să ai un echilibru atât în minte, cât și în corp.
4, 3, 2, 1 cu Miruna Mălăuță
- Patru cuvinte care te descriu perfect?
- Determinare, ambiție, perseverență și disciplină.
- Trei momente cheie din viața și cariera ta care te-au făcut să fii omul care ești astăzi?
- Primul moment cheie ar fi cel în care am început primii pași către karate. Al doilea, în momentul în care am obținut acea medalie la 16 ani, unde m-am regăsit și am spus: „Ok, acesta este drumul meu, îmi doresc să fiu cea mai bună”. Și al treilea este anul trecut, la Campionatul European Universitar, unde după toate eforturile pe care le-am făcut am reușit să obțin și să fiu pe acea treaptă.
- Două femei care te-au inspirat în viață și în carieră?
- Prima femeie este Simona Halep. M-a inspirat foarte mult când o vedeam la televizor, am văzut-o pe locul întâi mondial și mi-am dorit și îmi doresc să fiu și eu acolo. Și Nadia Comăneci.
- Un lucru pe care ai vrea să-l țină minte lumea despre tine. Cum ai vrea să fii tu recunoscută?
- Mi-ar plăcea să fiu recunoscută nu doar pentru rezultatele pe care le-am obținut, ci și pentru omul pe care sunt și caracterul pe care l-am dobândit atât prin prisma provocărilor din viață, cât și prin prisma sportului. Și să țină minte că e important să fii puternic și perseverent și determinat, chiar dacă lucrurile nu merg în favoarea ta.
{{text}}