Claudiu Kostity: "Vreau o casă, o viaţă!"

Claudiu Kostity, 24 de ani, trăieşte de 13 ani pe străzi. A fost vîrf de atac în "naţionala" României la Mondialul celor fără adăpost, desfăşurat recent în Australia.


Pentru prima dată în cele 6 ediţii disputate pînă acum, România a prezentat o echipă la Campionatul Mondial Homeless, desfăşurat la începutul lui decembrie, în Australia. Şase băieţi fără adăpost au străbătut 15.000 de kilometri pentru a participa la competiţie. Au fost conduşi de Mihai Rosus, un asistent social. Au fost descoperiţi la un trial organizat de 1 iunie. Doi au făcut şi închisoare, pentru tîlhărie, doi sînt de la Casa de copii, iar ceilalţi au fost luaţi direct de pe stradă. Este şi cazul lui Claudiu Kostity. La revenirea în ţară, a fost nevoit să se întoarcă printre dărîmături. Pentru el nu există acasă.

10 zile de vis, la Melbourne
Românii au jucat finala, dar în grupa a doua valorică, pierdută cu 2-11 în faţa Mexicului. "A fost o experienţă unică. Am mers prima dată cu avionul. Ce m-au durut urechile!", îşi aminteşte Claudiu. S-au împrietenit cel cu cei din Afganistan, echipă care a şi cucerit titlul mondial:  "Ăia au cerut toţi azil şi au rămas acolo. Ei ne salutau cu . Doar asta învăţaseră în româneşte. Grecii ne făceau. Ne-am răzbunat pe teren, unde i-am bătut cu 12-3. Eu l-am dat o grămadă de goluri!", a spus Claudiu. Au stat la Melbourne, într-un cămin dintr-un campus universitar: "Erau condiţii super. Aveam şi lift!"

Lupta cu şobolanii
Claudiu locuieşte în Timişoara, împreună prietena sa, Nadia (25 de ani) şi cu fratele său, Lucian (21 de ani) într-una dintre camerele unei vechi cazărmi dezafectate. E singura care are şi geamuri, şi un horn, unde au înjghebat o sobă. O saltea este pusă pe cîteva lăzi de bere. Uşa e blocată. Se intră direct pe geam. Înăuntru, mizeria şi mirosul greu sînt insuportabile. Claudiu s-a obişnuit însă: "Cînd m-am întors din Australia, unde am trăit 10 zile ca un om normal, mi-a fost foarte greu să mă revin aici. Aş fi vrut să rămîn acolo. Am vrut să fug, dar nu ştiam limba, nu ştiam nici o meserie. A trebuit să mă întorc". 

"Noaptea ne mai trezim cu cîte un sobolan pe piept. Vin să ne ia mîncarea. Ne speriem, dar îi gonim şi mergem mai departe. Ne-am obişnuit aşa!"

Muncă pe bani puţini şi mîncare
Claudiu şi Lucian au fost părăşiţi de părinţi cînd erau mici: "Mama a fugit în Austria, după Revoluţie. Tata era în închisoare. Cînd a ieşit, ne-a luat la el, dar era un animal, care ne bătea tot timpul. La 11 ani am fugit de acasă. Aşa am ajuns la Timişoara. Peste cîţiva ani a venit şi Lucian. Eu n-am decît cinci clase, el are opt. Cînd eram mai mic mai cerşeam. Acum nu mai pot. Mergem în fiecare dimineaţă în Piaţa 700. Acolo vin oameni care ne iau la muncă. Ne dau 30-40 de lei pentru o zi de muncă grea, plus mîncare. Am luat şi ţepe, am fost umiliţi. Am făcut de toate. Dar n-am furat niciodată. Aşa trăim". 

"Visul meu e să am casă. Ştiu ca va fi greu, dar după ce am văzut în Australia, îmi dau seama că nu mai pot să trăiesc aşa". 


Vrea să lucreze în construcţii
Românii din Australia i-au ajutat pe băieţi. Claudiu povesteşte: "Erau altfel, nu ca aici. Ne-au dus la masă, la grădina zoologică, ne-au dat bani. Am strîns cam 1.500 de dolari, cît nu cîştiga acasă într-un an. Vor să ne ajute. Mi-au zis să învăţ o meserie şi ne vor lua acolo. Am de gînd să intru la un curs, să învăţ, să pot lucra în construcţii. Trebuie să-mi fac un viitor. Dar la fotbal nu am să renunţ niciodată. Poate că fotbalul mă va salva şi pe mine".