Gigi Ciochina era la ora aia campion national de box si se parea ca-i va calca pe urme consateanului olimpic, Neculaita Martinescu. Cred ca eram prin clasa a 6-a cand Ticu l-a pocnit, cu o stanga fulgeratoare, in barba, pe campion, noua vedeta a satului. Presupun un moment de stupoare generalizata, o liniste de mormant asternuta in sala de ping pong de la intrarea in caminul cultural. Dincolo, in sala mare, rula, si asta stiu sigur, "Bagabontu'", cu Raj Kapoor.
E totusi de datoria mea sa potrivesc putin lucrurile. Deci, as vrea sa cred, ca dupa stanga aia bine tintita s-au stins toate ofurile Ritei. Acum, drept sa spun, daca nu stiti refrenul cu "englezeasca-i sapca mea" n-are sens sa mai povestim, dat fiind ca povestitul e o chestie de macar doi insi care vorbesc aceiasi limba, orice s-ar intelege din Ghost Dog. In fine, sa zicem ca a fost un full contact intre profesionistii (care, se stie, respecta regulile jocului) si amatorii decisi sa castige prin orice mijloc, cum pe ecranul de alaturi, Raj nu facea.
Nu-mi aduc aminte prea bine, si-s pe cale sa inventez lucruri care nu s-au intimplat. Oricum ar fi fost, avusese loc o cafteala adevarata intre barbati, pe care astazi, in vremea carnatilor pistolizati, n-o mai vad posibila. Socialismul era pe cale sa biruie, si astia se tineau de prostii. Dar asa stau lucrurile. Copiii de doctori nu se fac sportivi de performanta. Si ar trebui sa fiu un mare patafizician ca sa pun aici in discutie exceptiile.
Am luat-o pe campie incercand sa va explic de unde pasiunea pentru box intre fostii mei colegi de generala, toti, sau pe aproape, absolventi suma cum laude la facultatea de box din Braila, doctoranzii lui nea Gheorghe Bobinaru, de-acolo de unde iesitau Cutovii si Ciochinii, Dafinoiu, Marian Tiganu’ si Cap de Fier, Pelicanu’ - spaima bulevardului pietonesc Republicii, pe cand Laminorul mergea depasind planul cincinal mai ceva decat Fabrica de Excavatoare, iar FC-ul din localitate se pregatea, in ciuda gelosilor galateni, sa intre in A.
Acum un "deci" bine plasat in economia acestei povestioare incarcate de sange; veti vedea pana la urma, – in materie de sport, fie el si din cel "pentru toti", primele noastre amintiri au surse precis subiective: vocea lui Ghitulescu comentand pro-Dinamo pe programul 1, jambierele Dobrinului cazute in extaz, tac’tu explicandu-ti ca pe langa Parcalab restu-s carlige de rufe, da’ Dobai care nemuririi dadea maimuta, da’ Geaici, cum in curtea scolii toti vroiam sa fim. Asta-i, fiecare are o coasta a boacii pe masura lui, lumile legendare sunt echivalente.
Si ca legatura sa nu se faca la Dolhasca, inapoi la tema, ca-n jazz: peste cateva zile noi istetii dintr-a 6-a am fost adusi la isterie de o stire care avea sa ne ocupe recreatiile pana la sfarsitul anului - campionul de box Ion Covaci fusese injunghiat mortal in plin centrul Brailei de un golan pe care-l arestase. Sa atentezi la viata unui politist se mai vazuse, dar sa dai cu sisu intr-un campion, asta ne naucise complectamente si ne umpluse de ura. Doream moartea criminalului din tot sufletul.
Au trecut de atunci vreo 35 de ani, lumea l-a uitat pe Covaci si ce s-a intamplat atunci in noiembrie 1973, si as fi uitat si eu daca istoria nu s-ar fi repetat acum cu Marian Cozma. Ma incearca acelasi sentiment incurcat de ura si neputinta si sper ca potera pusa de muntenegrean sa-i gaseasca pe nemernici. Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.
{{text}}