De ce sunt cluburile neîncrezătoare în “falsul număr 9”?

Jonathan Wilson, jurnalist la The Guardian, a făcut o analiză în legătură cu "falsul număr 9" în fotbal.



Dacă atacanţii care se retrag să îşi ia mingile sunt atît de periculoşi pentru adversari, de ce nu au echipele încredere în acest sistem?



În sezonul trecut, unul dintre cele mai periculoase vîrfuri a fost Lionel Messi, care a coborît mult pentru a-şi lua baloane şi a atras fundaşii de marcaj după el.

Dacă Barcelona adoptă această tactică după ce Manchester o făcuse înaintea ei, înseamnă că este coincidenţă. Dacă şi alte echipe, printre care şi Roma, se adaugă listei, înseamnă că deja devine un model, pe care vor să îl copieze şi alţii. Se pare că formaţiile care folosesc un fals număr 9, care coboară să primească pasele, indiferent de cît de mult a dat roade, nu au încredere în acest sistem.



În urmă cu 2 sezoane, Manchester a cîştigat Premier League, folosindu-l pe Carlos Tevez3mi ca un atacant ce devenea mijlocaş ofensiv. Prin retragerea lui, se creau spaţii pe care Wayne Rooney şi Cristiano Ronaldo le speculau.



În sezonul trecut, Barcelona a reuşit tripla (Primera Division, Cupa Regelui şi Liga Campionilor) cu ajutorul schimbării de poziţii între Samuel Eto'o şi Lionel Messi, astfel încît argentinianul să joace în centru şi camerunezul pe partea dreaptă. Venirea lui Zlatan Ibrahimovic complică situaţia din atacul spaniolilor, acolo unde Zlatan nu va putea juca la potenţial maxim pe partea dreaptă.



Roma a renunţat pentru o perioadă la "falsul număr 9" după ce l-au pierdut pe Montella, accidentat. Rămaşi fără un atac puternic, în acea perioadă, italienii jucau cu Francesco Totti pe o poziţie falsă, folosindu-şi foarte bine extremele.



Unde a apărut tactica falsului număr 9?



În Anglia, atacantul central era obişnuit să practice un fotbal de aşteptare, primind pase decisive de la mijlocaşi. Redactorul sportiv Brian Glanville i-a caracterizat ca fiind nişte "tauri fără minte care aşteaptă ocazia oportună". În centrul Europei şi în Argentina, acolo unde tehnica era mai importantă decît forţa fizică, nu era nimic neobişnuit ca un atacant să coboare pentru a primi pasele şi pentru a porni după aceea spre poarta adversă.



Primul austriac care a adoptat această tactică a fost Matthias Sindelar, într-un amical dintre Anglia şi Austria (4-3). În aceeaşi perioadă, în America de Sud, era deja o obişnuinţă ca cei doi atacanţi să coboare destul de mult.



Antrenorul englez Walter Winterbottom şi-a dat seama de pericolul reprezentat de "falsul număr 9" şi a încercat să găsească o soluţie pentru a-i anihila poziţia în joc. S-a decis să trimită fundaşii de marcaj după atacant şi să îi urmărească fiecare mişcare, moment în care a fost contrazis de Billy Wright, care a ţinut cu insistenţă ca oamenii din defensivă să îşi păstreze poziţiile iniţiale.



Fabio Cannavaro a recunoscut că aceeaşi problemă a avut-o în meciul pierdut de Real Madrid cu 6-2, pe Bernabeu.



De ce este greu de marcat un fals atacant?



Marcajul om la om aproape că a dispărut în fotbalul modern şi mai ales într-un joc deschis, în care echipele se bazează pe contraatacuri. Cînd se întîlnesc 2 formaţii aşezate în 4-4-2, în general, fundaşii centrali îi marchează pe atacanţii adverşi, cei 2 mijlocaşi centrali şi extremele îi marchează pe oponenţii lor direcţi, iar fundaşii laterali ar trebui să blocheze atacurile celor scăpaţi de sub marcaj.



Dacă unul dintre atacanţi coboară să preia o pasă, în mod normal, se depărtează de fundaşul care îl marchează. Dacă fundaşul va face presing, atunci va lăsa inevitabil un loc gol în apărare, care poate fi exploatat de mijlocaşii adverşi. Dacă rămîne pe poziţia iniţială, atacantul liber va avea destul timp să îşi aranjeze balonul, să şuteze sau să se gîndească la o pasă decisivă, fiind astfel mult mai periculos.



Dacă un mijlocaş central va veni să îl marcheze pe falsul atacant, va crea un dezechilibrul în altă parte a echipei.



De ce a apărut din nou această problemă?



Fotbalul englez, cu tacticile lui destul de simpliste, s-a confruntat întotdeauna cu jucători care nu respectă poziţia şi iau acţiuni pe cont propriu, precum Eric Cantona, Gianfranco Zola sau Dennis Bergkamp, în anii 90. Prin simpla retragere din atac, jucătorii creau un gol între linia de mijloc şi apărare, care putea fi uşor speculat. Mulţi antrenori au considerat că merită să mai acorde o şansă acestui sistem, construindu-şi echipa astfel încît să dea roade.



De ce nu adoptă toate echipele această tactică?



Dacă sunt atît de periculoşi falşii atacanţi, de ce nu sunt folosiţi de către fiecare echipă? Nu se poate da un răspuns exact la această întrebare. Echipe ca Roma sau Manchester United au fost forţate de accidentări sau transferuri să renunţe la adoptarea acestei tactici. Mereu există un risc ridicat în a folosi un fals atacant: cînd funcţionează, poate fi devastator; cînd dă greş, poate pune adevărate beţe în roată echipei care îl foloseşte.



Ungaria a fost una dintre echipele care au adoptat tactica cu mare succes, în anii 50, dar au fost şi meciuri în care nu a dat roade. Suedia a reuşit să facă un egal chiar la Budapesta (2-2), în faţa unei formaţii aflate într-o formă foarte bună. Berbatov sau Ibrahimovici nu sunt nişte simpli "tauri fără minte care aşteaptă ocazia oportună". Ei pot realiza faze periculoase folosindu-se de creativitate, pot da pase foarte bune şi pot pune un adevărat pericol prin înălţime.



Ce se întîmplă în România?



Între "falsele numere 9" din marile campionate ale Europei şi cele din România există o diferenţă. Dacă atacanţii străini se bazează mai mult pe tehnică şi încearcă să rezolve singuri acţiunile în care sunt "false numere 9", jucătorii români coboară spre centru pentru a devia baloanele pentru colegi, aşa cum este cazul lui Marius Bilaşco, de la Unirea Urziceni.



La Dinamo, Andrei Cristea se retrage spre mijloc pentru a-i pasa decisiv lui Torje.

Nici Steaua sau Craiova nu s-au ferit să adopte această tactică. La echipa din Ghencea, atunci cînd nu evoluează Kapetanos, oricare dintre Surdu, Stancu şi Dayro Moreno poate să se retragă pentru a prelua baloane, lasînd spaţiu liber pentru atacurile mijlocaşilor. 



Conform specialistului Gazetei Sporturilor, Andrei Vochin, Craiova se bazează pe acest sistem atunci cînd joacă în 4-3-3, cu Mihai Costea, Wobay şi Florin Costea în linia de atac. Florin Costea coboară spre linia mediană şi îi oferă ocazii bune de gol fratelui său, Mihai, care profită de golul din defensiva adversă.