Electrocardiograma "naţionalei"

România a avut două feţe la Mondialul 2009, iar cea negativă s-a arătat imediat după primul eşec





În 2005, cînd "naţionala" feminină a României cîştiga argintul mondial, nimeni nu se aştepta cu adevărat la o asemenea realizare. An de an, se apropia luna decembrie, veneau Mondialele sau Europenele şi voci nu prea convinse invocau o posibilă medalie. Una ratată în 1993 la un gol, iar în 1999 după prelungiri. De cînd se ştie, de la titlul lumii cucerit în 1962, de handbalul feminin s-au ţesut speranţe. Mai mereu am avut jucătoare, cîteodată şi o echipă.



Atunci, în 2005, părea că totul fusese pus cap la cap. În fine, româncele arătau unite, puternice, capabile să învingă pe oricine. Un parcurs fără fisură pînă în finală, unde doar Rusia le-a încheiat drumul. Era însă un drum încununat cu argint, prima medalie după 22 de ani.



Acum, în 2009, raporturile s-au inversat. Toată lumea vedea România pe podium, poate chiar pe treapta cea mai de sus. Vocile nu mai erau şovăitoare. Dimpotrivă. Medalia apărea aproape ca un drept cucerit în aceşti 4 ani în care "naţionala" mai adunase un loc 4 la CM, dar şi poziţia a 7-a la Olimpiadă, locul 5 la Europenele de anul trecut şi o necalificare la cele din 2006.



S-a întîmplat însă că n-a venit medalia, ci doar locul 8. Un Campionat Mondial ciudat, pe durata căruia echipa "tricoloră" a avut două feţe. Cea degajată, spumoasă, plină de fantezie, flămîndă de goluri s-a ivit, cu excepţia meciului cu Ungaria, doar în faţa adversarilor mici şi mediocri. Cea frămîntată, nesigură, neputincioasă, lipsită de unitate a apărut chiar atunci cînd România ar fi trebuit să dovedească faptul că e, într-adevăr, un team mare. Cu Norvegia, în primele grupe, înfrîngere la un gol, pe final. Mai ales însă cu Spania, în grupele principale, adversar devenit noua sperietoare, din nou înfrîngere, tot la un gol, în ultima secundă.



Ce a urmat ţine de teoria prăbuşirii anticipate. Partida de ieri, cu o Germanie în reconstrucţie, cedată la 10 goluri, spune totul. Cum am ajuns însă aici?



PRESIUNEA. E, probabil, un factor de căpătîi. Cotate cu şansa a treia la titlul mondial la casele de pariuri. Gratulate cu declaraţii apreciative din partea adversarilor puternici. Înconjurate şi în ţară de un iureş de entuziasm cu ţintă unică: podiumul. Cu siguranţă, fetele şi-au dorit medalia şi au şi crezut că o pot obţine. Pînă la un punct. Pînă cînd presiunea a fost mai puternică, pînă cînd un prim eşec ghinionist le-a ros încrederea în loc să le stimuleze ambiţia şi dorinţa de revanşă.



APĂRAREA. Un punct forte al "naţionalei" atunci cînd era antrenată de Gheorghe Tadici (pînă după JO de la Beijing 2008). Axul central, cu Luca şi Beşe, şi portarul Luminiţa Dinu alcătuiau un triunghi de nedesfăcut. Stela s-a retras însă din reprezentativă, Huţu s-a retras din handbal, iar Vali e neintrată în formă după o operaţie. Absenţa lor a fost acoperită doar parţial. Paula Ungureanu, în special, dar şi Florentina Stanciu au ţinut foarte bine poarta. Blocajul însă a funcţionat mult mai puţin eficient, mai puţine mingi recuperate, mai puţine contraatacuri lansate.



7 METRI. Pare ocazia de gol cea mai facil de fructificat. Cu toate acestea, "naţionala" a ratat incredibil asemenea aruncări, mai ales în meciurile importante! Cîte trei cu Norvegia, Spania şi Coreea de Sud. Cu doar două marcate în fiecare dintre aceste meciuri, eram neînvinse şi calificate în semifinale!



INDIVIDUALISM. E un cuvînt care apare des şi în declaraţiile de după partide ale jucătoarelor: "N-am fost unite, am jucat individual". Apare şi în caracterizările făcute de alţi tehnicieni.



"România are jucătoare extraordinare, dar nu e o echipă". Pare paradoxal, mai ales după ce căpitanul Cristina Vărzaru spunea că nicicînd n-a fost o atmosferă mai bună în vestiar. E însă adevărat. Deseori combinaţiile n-au ieşit din cauza grabei şi a dorinţei de a rezolva lucrurile individual.



ANTRENOR. De multe ori s-a pus problema aducerii unui antrenor străin. Marit Breivik, fostul tehnician al Norvegiei, spunea însă că i-ar fi greu să se adapteze în România pentru că nu cunoaşte specificul ţării şi al handbalului de aici. Oricum, rezultatele din 2005, 2007 şi 2008 au fost obţinute cu antrenori români. Gheorghe Tadici, tehnicianul sever şi pretenţios, uneori brutal, i-a lăsat locul lui Radu Voina, mult mai permisiv, mai puţin coleric, cu altfel de limbaj.



Acestea sînt datele de acum. România e o formaţie cu o doză însemnată de experienţă. Unele dintre aceste jucătoare rodate se vor retrage însă, poate chiar după acest Mondial. Viitorul nu arată prea colorat, după ce "naţionalele" de junioare şi tineret n-au mai obţinut performanţe în ultimii ani. Alte echipe, vezi cele ale Franţei, Danemarcei, Germaniei, trec prin transformări. Au însă ce pune în loc. La noi s-ar putea ca asta să nu se întîmple şi acum, în 2009, să fi pierdut unul dintre ultimele trenuri spre medalii.





66% a fost procentajul de reuşită al României la la 7 metri, cu 31 de reuşite şi 47 de aruncări





39% este procentajul cumulativ al portarilor "naţionalei", Ungureanu avînd 41 la sută, iar Stanciu 36





306 goluri au înscris "tricolorele" la Mondialul din China 2009, primind însă 231