Maricel Voinea munceşte uitat în Germania: "Am fost rege, aici sînt un anonim!"

Dublu medaliat olimpic şi devenit o celebritate în handbalul mondial pentru efectul aruncărilor sale din anii '80, execuţii care-i poartă numele!, Maricel Voinea a fost de negăsit timp de un deceniu. Gazeta l-a reperat într-un mic oraş bavarez, l-a vizitat şi vă prezintă viaţa fără farduri a celui care îşi cîştigă azi pîinea în ceea ce în România s-ar numi "un centru de fier vechi".



Maricel Voinea (51 de ani), extrema stîngă care uimea lumea în anii '80-'90 cu  golurile sale din unghiuri imposibile,  a renunţat la sportul pe care l-a revoluţionat



O dată ce ai ajuns pe aeroportul din Munchen, cobori la subsol, la staţia tramvaielor S-bahn, cum le spun nemţii. Nişte trenuri în toată regula, care taie Bavaria cu peste 100 de kilometri pe oră. Îl iei pe S1, mergi pînă la Laim, de acolo sari în S8 şi aşa ajungi, după vreo 45 de minute, în Furstenfeldbruck. acolo unde locuieşte Maricel Voinea. 



În gara mică, cîteva zeci de călători. Pe Maricel îl recunoşti uşor. Un tip încă suplu şi cu un cap mai înalt decît toţi ceilalţi. Pletele nu-i mai flutură în vînt. A dispărut şi mustaţa  zbîrlită, de D'Artagnan care băga groaza în portari. Cîteva riduri. Privirea e aceeaşi, uşor şugubeaţă, care caută parcă şi acum momentul de slăbiciune al portarului. Cînd dai noroc cu el, mîna ţi se pierde în "lopata" pe care ţi-o întinde zîmbind: "Eu sînt Maricel. Maricel Voinea".



Nu-l recunoaşte nimeni

Un fapt ciudat. Fostul mare internaţional român a jucat şi a antrenat doi ani echipa din Furstenfeldbruck, dar în oraş nimeni nu întoarce capul după el, nimeni nu-l recunoaşte. Îţi sesizează imediat mirarea şi explică senin: "Aici sînt un anonim, un om care munceşte ca să trăiască. Am terminat facultatea de subingineri minieri, dar asta nu m-a ajutat. Nu sînt o vedetă. Eu şi soţia sîntem cam singuri pe aici. Mă mai ştiu foştii colegi de echipă, unii români de prin zonă, dar cam atît. Dacă depăşesc viteza, poliţiştii mă amendează imediat. Asta e viaţa mea de după handbal". Vorbeşte molcom, ca la Baia Mare, unde, o spune cu mîndrie amestecată cu regrete, "am fost konig, am fost rege!" 



"Am iubit handbalul cu patimă şi i-am dat totul. Am prins însă tîrziu trenul străinătăţii, la 30 de ani. Dar mă simt împlinit ca jucător Aş fi vrut să antrenez mai mult"

Maricel Voinea



E şeful unui parc de reciclare

Maricel s-a stabilit în Germania în urmă cu 18 ani, cînd s-a transferat la Leuterschausen. De 8 ani trăieşte în Furstenfeldbruck, aflat la vreo 50 de kilometri nord-vest de Munchen, unde şi-a şi încheiat cariera, în anonimat, la 44 de ani. La o echipă pierdută undeva, între liga a IV-a şi a V-a. 



Orăşelul seamănă izbitor cu Sibiul. Unul în miniatură, cu aproximativ 25.000 de suflete. Maricel este şeful unuia dintre cele 20 de parcuri de reciclare pe care administraţia locală le are în zonă. Muncă de birou. "După ce am renunţat la handbal, mi-au dat această slujbă. Am în subordine un grup de 14-15 oameni. Le fac programul, îi supraveghez", spune Maricel, care evită să intre în amănunte. Se simte în vocea sa stinghereala fostei vedede care acum a ajuns să lucreze într-un asemănător celor în care, în România, se strînge fierul vechi. 



Un astfel de parc are zeci de containere imense. Oamenii vin şi aruncă lucrurile vechi sau nefolositoare. O termocentrală arde tot şi dă în schimb electricitate şi căldură.



"M-au întrebat odată cei de la Baia Mare, acum cîţiva ani, dacă vin acasă. Dar nu mi-au făcut o propunere concretă să antrenez echipa. Am preferat să rămîn aici"

Maricel Voinea



"Aş fi fost primul care s-ar fi bucurat dacă Maricel devenea antrenor la Baia Mare, unde a fost un idol ca jucător. Dar el a preferat să rămînă în Germania"

Lascăr Pană, fost antrenor al lui Maricel Voinea



"Efectul Voinea? A venit dintr-o joacă"

Maricel Voinea povesteşe în premieră cum a inventat celebrele sale aruncări, după sute de încercări în sala de antrenamente de la Baia Mare



Cînd îl provoci la o discuţie despre handbal, muntele de om de peste 1,90 din faţa ta se transformă. Ochii i se umezesc în timp ce cotrobăie printre amintiri pierdute parcă într-o altă lume.  Oftează: "N-am mai vorbit de multă vreme despre handbal. De 7 ani am cam  şi uitat de acest sport. Aş fi vrut să continuu ca antrenor, dar e greu. Am şi avut ghinion. Acum nu mai vreau decît să stau cu soţia mea, Eugenia. Am pierdut destui ani prin cantonamente"



Mirajul de la Baia Mare

Nici nu mai ştie cum s-a îndrăgostit de handbal. "Am început să fac sport de mic. Fotbal, volei, baschet şi handbal. Am rămas pînă la urmă la handbal. M-a influenţat şi fratele meu mai mare, Nicolae, care juca şi el. Cred că am avut şi ceva talent", povesteşte Maricel. Din Galaţiul natal a ajuns la Bacău, unde, la numai 16 ani, a debutat la Ştiinţa, în prima ligă. Se amuză: "Jucam şi eu mai puţin la început. Cu Steaua, cu Dinamo, cînd ştiau că n-au nici o şansă".



La 17 ani, a avut norocul să-l vadă Lascăr Pană. L-a luat la Minaur, unde se transferase deja şi fratele său. După doar cîteava luni, în vara lui '76, într-un meci- şcoală, între prima echipă şi cea de-a doua, Maricel, care juca la ultima, a marcat 12 goluri. Din acel moment, antrenorul Lascăr Pană a decis să-l ia la echipa mare. "A rămas titular pînă cînd a plecat, în '89", spunea tehnicianul. Aşa a început legenda Maricel Voinea



"Baia Mare mi-a oferit, la 17 ani, casă, un salariu şi posibilitatea să fac o facultate. Eu acasă n-am avut prea multe. Aşa că a fost o şansă pe care n-o puteam refuza"

Maricel Voinea



Zîmbeşe cînd îl întrebi cum s-a născut celebrul efect Voinea: "N-am mai spus cum mi-a venit ideea". Cînd poveşteşte se încruntă, devine melancolic, stînge pumnii mari. Parcă nu mai e acolo, în Furstenfeldbruck, ci în sala de la Baia Mare, sau la "naţională", în meciurile-bătălii crîncene cu ruşii şi cu iugoslavii, la mondiale sau la olimpiade.



"Trebuia să inventez ceva!"

Maricel îşi începe povestea: "Pe la finalul anilor '70, ruşii inventaseră apărarea agresivă, la 10-11 metri de poartă. Erau mari, aveau mereu în teren 2-3 oameni de peste doi metri. Curînd, multe echipe, inclusiv de club, au preluat acest stil. Pentru mine, care jucam extremă sîngă, devenise din ce în ce mai greu să primesc mingea, dar să mai şi marchez. În plus, la «naţională», tot jocul nostru era făcut pentru interi, să înscrie mai mult ei. Dar mie îmi plăcea golul. Voiam să improvizez, să inventez, să fac spectacol, nu doar să alerg de bezmetic şi să fac blocaje sau culoare pentru interi. Aşa că trebuia să inventez ceva. Şi am început, aşa, în joacă, să fac ghiduşii cu mingea"



"Maricel avea geniu. Avea talent, dar şi muncea ca un nebun. Nu suporta să piardă. Exersa în fiecare zi după antrenamente şi aşa a dus la perfecţiune efectul său"

Lascăr Pană, fost antrenor Minaur Baia Mare



De pe extrema stîngă, din unghiuri foarte mici, Maricel a început să exerseze în sala de la Baia Mare, în special după antrenamente: "Plonjam în semicerc, mă duceam foarte aproape de sol şi, de acolo, din degete şi din încheietură, roteam mîna spre stînga. Mingea trebuia să cadă cam la o jumătate de metru de picioarele portarului. Din podea şi din efect, sărea scurt, făcea  "«după colţ» şi intra în poartă" (foto 1).



Maricel îşi aminteşte amuzat că "într-un meci, am imprimat un efect aşa de mare mingei că a ocolit portarul prin stînga lui, dar n-a intrat în plasă, ci a trecut pe lîngă bară afară, prin dreapta portarului".



"Eu n-am avut forţă. Dar eram mobil, aveam detentă şi ştiam cu mingea. Să ai ochi şi să  fii mai şmecher decît portarul cu o secundă, ăsta era secretul meu"

Maricel Voinea



A mutat şi poarta în teren

Maricel nu s-a oprit aici: "Cînd am văzut că începuseră să-mi iasă aruncările astea la antrenamente, am decis să mişc poarta, să fie mai greu. Mutam bara dinspre extrema stîngă din ce în ce mai mult în teren, pînă am ajuns la un metru. Apoi, din aceleaşi unghiuri, tot din plonjon, dădeam mingea pe lîngă bara din interiorul terenului, astfel încît să intre în plasă. . Mişcarea trebuia să fie rapidă, efectul de rotaţie foarte mare. Dar am reuşit". (foto 2).



Efectul invers

După ce şi-a perfecţionat efectul din poziţia clasică de extremă, Maricel a căutat şi alte soluţii: "M-am gîndit şi la situaţiile în care aş pătrunde spre poartă şi pe la 2-3 metri de linia de fund. Plonjam cît mai mult spre mijlocul semicercului şi duceam mîna dreaptă mult în lateral. Normal, portarul se deplasa şi el spre mijlocul porţii. Aruncam şi imprimam acelaşi efect mingiei, dar invers, cu rotaţie spre dreapta. Mingea putea să cadă chiar şi puţin în afara cadrului porţii, dar lua efect din podea şi intra în plasă (foto 3). Foloseam ambele efecte şi la aruncările de la şapte metri".



"Acum, orice handbalist cu pretenţii foloseşte «efectul Voinea». Dacă aveam un cent din cîte goluri s-au marcat aşa, eram milionar. Sînt mîndru că invenţia mea încă e o armă redutabilă"

Maricel Voinea



Premiera efectului Voinea: în '79, cu Elveţia

Maricel Voinea a ieşit pe piaţă cu invenţia sa  într-o dublă a "naţionalei", împotriva Elveţiei, în '79. Îi aminteşte că "ne pregăteam pentru Olimpiada de la Moscova. La primul gol cu efect, portarul lor a rămas uimit. Nu înţelegea cum făcusem. Nu mai văzuse pe nimeni trăgînd aşa la poartă. I-am mai dat cîteva cu acelaşi procedeu. Săracu', nici nu mai ştia cum să stea în poartă". Toată lumea a fost uimită atunci. Maricel Voinea intra în cartea de istorie a handbalului mondial, alături de alţi români celebrii Gruia, Gaţu, Penu, Stîngă. A fost ultima mare invenţie care a revoluţionat acest sport: efectul Voinea. Goluri imparabile, din cele mai grele unghiuri.



E bunic la 51 de ani

Maricel şi Eugenia Voinea au un fiu, Bogdan, în vîrsă de 30 de ani. Băiatul a încercat să joace handbal, dar a abandonat timpuriu sportul. E economist, s-a căsătorit şi are şi el un băieţel, Marius Traian Voinea, care va împlini un an pe 27 martie. "E cam greu pentru că ei locuiesc la Dortmund, la peste 600 de kilometri depărtare. Aşa că ne vedem mai rar". Nepoţelul e speranţa lui Maricel: "Poate scot din el un handbalist". 



Acum 5 ani şi-a luat casă

Maricel Voinea nu e realizat finaciar. Cu banii strînşi din handbal a început cîteva afaceri în ţară, dar cele mai multe au eşuat. Şi-a vîndut tot din România şi abia în urmă cu 5 ani a reuşit să-şi cumpere propria locuinţă în Kurstenfeldbruck: "Pînă atunci stăteam cu chirie, 925 de euro pe lună pentru un apartament de 70 de metri pătraţi. Nu mă scald în bani, dar nici nu-mi lipseşte nimic. Muncesc şi reuşesc să-mi asigur un trai decent".



"Dai 70 la sută la stat şi pleci"

Maricel Voinea s-a numarat printre puţinii sportivi români care au reuşit să plece cu contract în străinătate pe vremea regimului comunist. În '89, după un meci cu Barcelona, reprezentanţii unei echipe din prima ligă spaniolă, Avidesa Valencia, l-au contactat: "Am avut noroc că au venit direct la mine. Mai avusesem oferte, dar ajungeau direct la club şi de acolo nu se mai întîmpla nimic. Şefii de atunci de la CNEFS mi-au spus clar: «Vrei să joci în străinătate? Dai 70 la sută din contract statului român şi poţi să pleci». Aveam 2.000 de dolari contract şi am dat, timp de trei ani, cîte 1.400 statului român".



Spaniolii îi spuneau "Maradona"

La Avidesa, o echipă mică din prima ligă spaniolă, Maricel s-a trasferat pe 1 august '89, împreună cu stelistul Vasile Stîngă. Datorită handbalului său plin de culoare, ex-băimăreanul a devenit repede idolul fanilor, care îi spuneau "Maradona" sau "Toredo" (Toreadorul). Juca coordonator, făcea tot jocul. Dar neînţelegerile cu antrenorul Cesar Arhiles l-au determinat să plece: "Nu pricepea nimic. Nu mă lăsa să fac spectacol. Ne punea aiurea în teren. Aşa am ratat finala Cupei EHF. La puţin timp după ce am plecat l-au şi dat afară. Acum , echipa nici nu mai există, a dat faliment".



Handbal pentru viaţă

De la Avidesa, Maricel s-a transferat în '92 în Germania, la Leutershausen, în prima ligă: "Era o echipă tînără, dar şi cu ei am ajuns în semifinalele Cupei EHF. Apoi, în următorul sezon, abia ne-am salvat de la retrogradare. Nu mai aveau bani şi am plecat". Aşa s-a încheiat aventura lui Maricel Voinea în handbalul mare. Avea 35 de ani. A mai jucat şi a antrenat în paralel încă 9 ani, dar la echipe mici, din ligile inferioare: "Nu puteam să mă întorc în ţară. Fiul meu începuse deja şcoala aici. În plus, nu aveam ce să fac acasă. Aşa că am decis să rămîn aici. Am jucat handbal ca să trăiesc, să supravieţuiesc. Banii erau puţini în ligile mici, trebuia să muncesc să-mi întreţin familia. Am fost administratorul unui bazin de înot, am lucrat la o firmă care producea aparatuiră şi echipamente de bucătărie, am fost şi topograf, am făcut de toate", recunoaşte  stins Maricel.



Marea dezamăgire: niciodată campion

Indiferent de echipa la care a evoluat, Maricel Voinea n-a cunoscut gustul victoriei finale într-un campionat. Cu Minaur a cîştigat de două ori Cupa României şi de două ori cupa EHF. Cu Avidesa Valencia a luat alte două trofee: Cupa Spaniei şi Cupa EHF. A fost de două ori campion mondial universitar cu România. Cu naţionala mare a obţinut două medalii de bronz la Olimpiadele din '80 şi '84.



"A fost crunt la Olimpiada din '80. Ruşii, pe care noi îi bătuserăm, au aranjat meciul cu iugoslavii şi au prins finala. Ei, cu două înfrîngeri, au terminat pe doi, iar noi, cu un singur eşec, cu Iugoslavia, am terminat pe trei"

Maricel Voinea



"Steaua era ajutată"

Cîţiva ani, echipa din Baia Mare, avîndul lider pe Maricel Voinea, a fost la un pas să cîştige titlul. "Dar a fost imposibil. Îmi amintesc că în '85, am bătut-o pe Steaua şi la Bucureşti, şi la Baia Mare. Dar, pe finalul sezonului, am pierdut două meciuri, ambele la limită, la Mîrşa, "satelitul" Stelei, şi la Timişoara. De fiecare dată, şeful federaţiei,  Ioan Kunst Ghermănescu, care fusese antrenor al steliştilor, ne-a adus arbitri din Bucureşti. Nu aveam cum să cîştigăm nici dacă jucam o săptămînă. De la Timişoara am venit toţi cu ochii vineţi. Degeaba, n-am avut nici o şansă", poversteşte trist Maricel.



"Am avut în fiecare an oferte de la Steaua şi de la Dinamo. La Dinamo nu-mi plăcea atmosfera, erau prea miliţieni, iar la Steaua erau prea multe vedete. Noi, la Minaur, eram mai echipă, jucam mai colectiv"

Maricel Voinea



"Am văzut că Drăgăniţă mai joacă încă. El era mereu sufletul naţionalei Era în stare să spună bancuri şi poveşti şi  3 ore în şir. Iar noi, cei mai tineri, îl ascultam cu gura căscată"

Maricel Voinea



"La Mondialele din '82 am trăit poate cea mai mare dezamăgire. Trebuia să cîştigăm cu Spania ca să prindem finala. Am pierdut la un gol şi am terminat pe 5"

Maricel Voinea



"Nu văd bine viitorul handbalului românesc. HCM şi Oltchim sînt doar excepţii. Am văzut <<naţionala>> de băieţi de curînd. Parcă n-au vlagă, n-au ambiţie. Şi noi noi mai pierdeam, dar luptam pînă cădeam"

Maricel Voinea



263 de meciuri a jucat Maricel Voinea în perioada '78-'92  la "naţională", pentru care a marcat 706 goluri



Maricel Voinea

Născut pe 17 martie 1959 la Galaţi

A jucat la Minaur Baia Mare, Avidesa Valencia (Spa), NSG Nordhorn (Ger)

A cîştigat cu Minaur Baia Mare Cupa IHF în 1984 şi 1988.

Cu naţionala României a cucerit medalia de bronz la JO Moscova 1980 şi JO Los Angeles 1984. Tot bronz la CM 1990 Cehoslovacia