Belo reface cele 30 de secunde fatale ale penalty-ului ratat cu Suedia la CM '94 » Desculţii de la 11m

Aflat lîngă trofeul Cupei Mondiale ajuns la Bucureşti, Miodrag şi-a amintit că a executat a şasea lovitură de la punctul cu var împins şi de colegii care-şi scoseseră deja ghetele din picioare

E 4 iulie '94. San Francisco, Stanford Stadium. România - Suedia, în sferturile de finală ale Mondialului din SUA, se execută penaltyurile de departajare. Ceasul arată ora 01:05 la Bucureşti şi o ţară întreagă stă cu inima cît un purice. Scandinavii au un gol în faţă, camerele îl surprind pe Belodedici plecînd către confruntarea cu portarul advers. Pare foarte apăsat.

"Arbitrul ne grăbea"
Reconstituirea fundaşului ajuns azi la 45 de ani: "Nu-mi mai amintesc exact dacă eram la rînd ori dacă exista o listă şi mai departe decît primii cinci executanţi. Ştiu numai că mai mulţi dintre băieţi deja se descălţaseră, iar arbitrul începuse să facă semne spre grupul nostru să grăbim lovitura de la 11 metri. M-au văzut pe mine cu ghetele în picioare şi m-au încurajat să mă duc să trag". Între ei, Gică Popescu, rămas şi el la rînd printre potenţialii şuteuri.

Apoi, drumul de la centrul terenului pînă la careu. Belo păşeşte gînditor, bate mingea de patru ori de pămînt, pivotează uşor în jurul punctului cu var, spre a tasa pămîntul. Îşi ia elan, nu înainte de a mai arunca o privire scurtă către balon, peste umăr. Şi, ce deziluzie!, Ravelli parează mingea plecată timid către bara din stînga sa. În timp ce suedezii jubilează, ai noştri sînt prăbuşiţi pe gazon, în ciorapi şi cu lacrimi în ochi.

"Mi-am reproşat ratarea în sinea mea"
"Am revăzut faza pînă la saturaţie! Nu mi-a reproşat nimeni direct vreodată acel moment. Dar eu am făcut-o în sinea mea! Am căutat să găsesc nişte argumente rezonabile pentru sufletul meu, în primul rînd. Timpul a mai estompat însă emoţiile acelor clipe", suspină Belo.

Acestea sînt zecile de secunde care au marcat implacabil destinul "tricolorilor" la cel mai curajos turneu final din istoria "naţionalei". Iar băiatul cu alura elegantă din defensiva României reface acum mozaicul la numai cîţiva metri de trofeul Cupei Mondiale, de care generaţia lui Hagi et.comp. a fost aproape, foarte aproape. Locaţia e Sala Palatului din Capitală, unde obiectul din aur masiv, strălucitor, a poposit pentru o zi în traseul său planetar.

Campion la autografe
Actualul director din FRF se fotografiază cu minunea sculptată de Silvio Gazzaniga. O priveşte cu coada ochiului, zîmbind. Împarte autografe pe bandă rulantă, nu refuză nici o solicitare şi e foarte atent cu copii, "Uite, tati, el e cel mai mare fundaş din istoria României", se aude frecvent în jurul lui.

"Nu vreau să fac eu previziuni dacă vom mai ajunge vreodată la nivelul din SUA, dar mă tem că nu, după cum funcţionează acum sistemul de creştere a juniorilor. Acum, nici în cazul în care s-ar naşte un alt supertalent ca Hagi, nu sînt sigur că am putea să mai avem grijă de el aşa cum s-a întîmplat cu Gică în tinereţe. Riscul de a se pierde în noianul de interese şi de samsari e prea mare", sună predicţia tristă a "Căprioarei".

"Am nişte amici în Suedia, care-mi spun că, alături de portarul lor, Ravelli, sînt considerat erou naţional acolo pentru penaltyul ratat în America. Rămîne cel mai mare regret al carierei mele"
Miodrag Belodedici

"Nu-mi explic nici acum cum am ratat acel penalty. Eram obişnuit să marchez, mai ales că o făcusem deseori în campionatul din Serbia, cu Steaua Roşie. Acolo se decideau cu lovituri de la 11 metri meciurile încheiate la egalitate"
Miodrag Belodedici

"Cînd ridici deasupra capului un trofeu extrem de important simţi o descătuşare imensă. O senzaţie greu de explicat. Te simţi foarte obosit, fizic, mental, dar şi împlinit"
Miodrag Belodedici

"Salutări de la Kenneth Andersson!"
Belo recunoaşte că încă se mai tachinează deseori cu Florin Prunea pe seama fazei din care suedezii au egalat, 2-2, în ultimele minute ale prelungirilor: "Adevărul e că acolo a fost la mijloc o greşeală tehnică, Florin nu şi-a luat suficient elan ca să boxeze mingea, a aşteptat-o să vină de sus şi a permis adversarului să lovească mingea cu capul. Îi mai transmit şi eu «Salutări de la Kenneth Andersson», mai îmi zice şi el de penalty! Asta-i viaţa!".