În 6 ani a luat 4 titluri în campionatul subjugat de o singură echipă: Dinamo Kiev. Mircea Lucescu îşi povesteşte succesul, trăirile şi preţul muncii sale.
Mircea Lucescu a cîştigat al patrulea titlu de campion al Ucrainei cu Şahtior Doneţk. În programul de meci editat pentru şocul cu Dinamo Kiev, o veritabilă revistă cu 40 de pagini full-color, figurează un grafic al locurilor ocupate de gruparea fraţilor Surkis în ultimii 17 ani. De fapt din 1992, de cînd Ucraina a avut campionat propriu.
Din 1993 pînă în 2004, linia lui Dinamo Kiev are o singură sincopă: un loc 2 în sezonul 2001-2002, cînd titlul a fost cucerit de Şahtior, sud conducerea lui Nevio Scala.
Din sezonul 2004-2005, linia lui Dinamo Kiev se frînge precum electrocardiograma unui suferind. Anul respectiv reprezintă venirea lui Mircea Lucescu la Doneţk. În ultimii 6 ani, Şahtior a cucerit 4 titluri, iar marea rivală din Kiev doar două! Mai mult, clubul deţinut de multimiliardarul Rinat Ahmetov s-a încununat anul trecut şi cu cîştigarea Cupei UEFA.
Pentru toate acestea şi pentru multe alte lucruri, antrenorul român Mircea Lucescu e adulat la Doneţk. A doua zi după meciul cu Dinamo Kiev, Gazeta Sporturilor şi echipa GSP TV l-au însoţit pe străzile unui oraş în care te poţi întoarce în anii URSS-ului, fiindcă arterele sînt brăzdate de autoturisme Lada ori de autobuze amintind de anii '80, dar în care te simţi şi ca în orice colţ al Europei Occidentale atunci cînd faci ochii mari lîngă "Donbass Arena", stadionul de vis al lui Şahtior şi al lui Rinat Ahmetov.
A trebuit să ne dopăm cu răbdare. Mircea Lucescu e oprit peste tot. Pentru fotografii, pentru autografe, pentru strîngeri de mîini. A ţinut să ne ducă în "Parcul Fierarilor", una dintre nenumăratele zone verzi care brăzdează oraşul.
Acolo, printre pomi şi arbuşti, aleile sînt împodobite de fel şi fel de figurine din metal. Undeva, la loc de cinste, stă o variantă a Cupei UEFA, trofeul cucerit în 2009 la Istanbul de Şahtior. Lucrarea a costat 5.000 de dolari şi a fost donată de Mircea Lucescu. "Peste tot pe unde am fost am lăsat ceva în urma mea. Peste timp, oamenii care vor vizita acest parc îşi vor aminti de Lucescu, un antrenor roman". Mereu aminteşte că el e un antrenor român, e o obsesie, un automatism sau ce?
Plecăm spre "Donbass Palace" pentru interviu. Pe scaunul din dreapta "antrenorului roman", 3 casete video. Lucescu încă lucrează cu casetele video, DVD-urile i se par mai incomode. Citesc pe muchia lor: Tavria - Karpat Lvov. Dynamo K -Tavria. Tavria-Dynamo K. Tavria Simferopol este echipa pe care Şahtior urma s-o întîlnească în ultima etapă, dar Şahtior era deja campioană. "Ce-s astea, domnule Lucescu?". "Meciuri mai importante ale următorului adversar...". Perplexitatea e maximă. "Bine, dar sînteţi deja campioni...". Perplexitatea depăşeşte orice nivel: "Fiecare succes nu e decît un nou început".
Da, replica lui Lucescu sună ca un titlu de film sovietic, dar în acest caz în povestea de pe pelicula 3D joacă un actor de Hollywood, probabil singurul antrenor român pe care Europa de elită îl recunoaşte în ultimii 20 de ani. "Avatarul" nostru.
Duminică, 9 mai, în ultima etapă, Şahtior Doneţk a învins Tavria, la Simferopol, cu 3-2.
"Ca prestigiu, cîştigarea Cupei UEFA cu Şahtior este succesul cel mai mare. Sentimental, voi pune mereu pe primul loc victoria contra Italiei din 1983"
Mircea Lucescu spune că ar rejuca de o sută de ori meciul pierdut cu România contra Irlandei de Nord în 1985. Cel mai valoros antrenor român mărturiseşte că l-au inspirat în carieră teoriile generalului chinez Sun-Tzu.
Sîntem în barul de zi de la "Donbass Palace", hotelul care-i aparţine lui Rinat Ahmetov. Îmi dau seama că interviul va dura. Mircea Lucescu a promis că vom discuta o oră, dar telefonul îi sună non-stop. Multe dintre apeluri le refuză. "Mă tot sună cei de la Beşiktaş. Vor să mă felicite, dar şi... ". Lucescu răspunde. "Thank you, mister president. Do you no the atmosphere? It's fantastic!"... Apoi, mai mult pentru el: "Turcii ştiu ce înseamnă să cîştigi un campionat, cîtă tensiune, cîtă muncă...". Au trecut doar cîteva ore de la victoria, 1-0, cu Dinamo Kiev. "Ai întrebările pregătite? Repede, trebuie să merg la întîlnirea cu preşedintele Ahmetov, să fixăm noul sezon... Stai, că mă sună din Italia... «Ciao, Adelio... Grazie!...». Era Adelio Moro, l-am avut secund la Brescia, acum e în staff-ul lui Mourinho la Inter... Hai, eşti gata cu întrebările?".
- Unde veţi merge în vacanţă, domnule Lucescu?
- Abia am terminat campionatul şi mă întrebi de vacanţă.
- Dacă nici după încă un titlu al Ucrainei cîştigat nu vă gîndiţi...
- Nu, n-am spus că nu mă gîndesc. De fapt, am cam şi pus-o la cale, mai rămîne să vedem perioada. O să merg cu Neli în Italia, vreau să mergem în Italia, pe Coasta Amalfitana. E o zonă superbă, în sud, lîngă Napoli, nişte locuri extraordinare pe care n-am apucat să le vizităm. Am stat 7 ani în Italia... Nici la Napoli n-am văzut mare lucru. Stadion, hotel, meci... Asta e viaţa... Am invitat şi un prieten foarte bun, pe Franco Ianich, de care mă leagă un lucru deosebit. Cu el am făcut primul meu concediu în străinătate, în 1970, pe cheltuiala lui şi a lui Giacomo Bulgarelli, fostul mare internaţional italian. Dar Giacomo s-a stins anul trecut. Va fi doar Franco alături de noi...
"În prima vacanţă în străinătate am avut cîţiva dolari"
- Vreţi să spuneţi că prima vacanţă în străinătate aţi avut-o în 1970?
- Dar cînd? Aveam 25 de ani, măi! Nu ne dădea voie partidul decît la meciuri, cum ne-ar fi lăsat să facem concedii în străinătate?
- Şi atunci de ce v-au lăsat?
- Povestea e lungă. În anii aceia jucam des cu echipa naţională a Italiei, iar Dinamo făcea meciuri amicale cu Bologna. Franco Ianich şi Bulgarelli jucau la Bologna. La un banchet m-am împrietenit cu ei şi m-au invitat în Italia. Eu am spus de mai multe ori că fotbalul uneşte oamenii. Ştirea a apărut în ziarul "Sportul", nu ştiu cum au aflat. La finala Cupei din acel an, Ion Coman, care era foarte important în conducerea partidului, avea să devină şi ministrul Armatei, mi-a spus că trebuie să onorez invitaţia, aşa ar fi civilizat. Probabil că a vorbit să ni se dea paşapoartele, mie şi lui Neli. Aşa am putut pleca. Răzvan, care avea un an, a rămas acasă. Pesemne şi-au dat seama că nu vom rămîne în Italia, avîndu-l pe Răzvan acasă. Dar ce-a urmat în Italia!
- Ce?
- Păi, am plecat cu cîţiva dolari la noi. Am ajuns la Roma şi de acolo schimbam pînă la Bologna. Pe aeroport abia ne-au ajuns de două sendvişuri şi o Coca-Cola... Am fost atunci la Ischia şi la Milano Marittima, iarăşi două locuri superbe. Neli, văzînd asemenea libertate şi atîta fericire, s-a şi îmbolnăvit. Vreo cinci zile a stat numai în hotel. Ne era şi jenă faţă de Ianich şi Bulgarelli, nu aveam bani, iar ei nu-şi închipuiau că n-aveam, nu ştiau ei exact ce însemna România de atunci. Ne-am întîlnit acolo şi cu Franz Beckenbauer. Iar acum a venit rîndul meu să-l invit pe Franco Ianich într-o vacanţă pe cinste.
"Victoria cu Italia mi-a arătat că sînt pe drumul corect"
- Puteţi face un top al celor mai importante succese din carieră?
- Hai să facem! Ar fi cîştigarea Cupei UEFA anul trecut cu Şahtior. Ca performanţă, ca imagine, finala de la Istanbul e pe primul loc. E al doilea trofeu european, plus că, simbolic, a fost şi ultima finală cînd competiţia se numea Cupa UEFA. Dar, sentimental, voi pune mereu pe primul loc victoria împotriva Italiei ca antrenor al echipei noastre naţionale, atunci, pe 16 aprilie 1983. A fost o victorie obţinută pentru România, cu 80.000 de oameni pe "23 August", cu zeci de mii de steaguri tricolore şi zeci de mii de torţe la final. Din foarte multe puncte de vedere, aceea a rămas cea mai importantă victorie a mea.
- Aveaţi 38 de ani...
- Nici atît. Aveam 37 şi vreo 8 luni şi învingeam campioana mondială. Acel succes mi-a confirmat că drumul pe care mergeam era cel corect. Că filosofia mea de viaţă, mijloacele mele, de a analiza pînă la cel mai mic amănunt adversarul, de a întocmi pentru jucătorii mei fişe ale jucătorilor adverşi, reprezintă calea spre succes. Succesul contra Italiei a fost unul al entuziasmului. Victoria de la Istanbul cu Werder Bremen a fost a experienţei, a echilibrului şi a înţelepciunii.
Teoria lui Sun-Tzu
- Altă victorie?
- Păi, nu ştiu, să mă gîndesc... Dar nu e neapărat nevoie de o victorie. Uneori, un meci egal e mai important decît o victorie. Uite, egalul de la Bratislava, cînd ne-am calificat la Euro '84, l-aş pune pe locul al treilea. Atunci, la Bratislava, am avut conştiinţa adevăratei noastre valori, am căpătat încredere. România nu mai mersese la un turneu final din 1970.
- Aţi vorbit despre filosofia de viaţă. Dar filosofia de antrenor?
- Şi aici ar fi multe de spus. Dar am citit cîndva ideile lui Sun-Tzu... Ştii cine a fost?
- Un general chinez, nu?
- Da, a scris "Arta războiului", acum vreo două mii şi ceva de ani. M-au impresionat teribil ideile lui. Exprimate atunci, acum două mii şi ceva de ani? Voi vă daţi seama? El spunea: "Dacă ştii valoarea ta, dar n-o cunoşti pe cea a adversarului, poţi cîştiga, dar poţi şi pierde. Dacă vei cunoaşte şi valoarea ta, dar şi pe cea a adversarului, vei putea cîştiga tot timpul. Dacă însă nu cunoşti nici valoarea ta, nici pe cea a adversarului, atunci vei pierde tot timpul".
"De o sută de ori aş rejuca meciul cu Irlanda de Nord"
- Cum vă preferaţi să vi se spună: "Nea Mircea" sau "Il Luce"?
- Nu mai stau să mă gîndesc la asta... Să mi se spună oricum, dar să mi se acorde respect, aşa cum eu am făcut tot timpul. Pînă şi atunci cînd am intrat în vreo polemică, eu n-am făcut altceva decît să răspund, nu să provoc. "Nea Mircea" parcă are aşa, un soi de căldură...
- Dacă aţi prinde peştişorul de aur, ce meci pierdut din cariera dumneavoastră i-aţi cere să rejucaţi, nea Mircea?
- Ooo, de o sută de ori aş vrea să rejoc meciul cu Irlanda de Nord din 1985, din preliminariile pentru Campionatul Mondial din Mexic. Aş fi calificat echipa naţională la un turneu final mondial, după cel european din Franţa, o performanţă incredibilă poate pentru mine, la 40 de ani. Dar am pierdut dintr-o mie de motive despre care am tot vorbit. Chiar şi aşa, ne-am fi putut califica dacă în ultimul meci, Anglia şi Irlanda de Nord n-ar fi făcut meci nul la înţelegere. Acel 0-0 de pe "Wembley" rămîne unul dintre cele mai urîte momente trăite de mine în fotbal. Aş rejuca şi meciul cu Anderlecht, tot de pe "23 August", cînd am ratat şansa de a fi cu Dinamo în finala Cupei Cupelor din 1990. Şi meciul ăla cu Fulham, de anul ăsta, l-aş rejuca. Meciul cu Fulham a semănat cu cel contra Irlandei de Nord, am dominat într-un mod incredibil!
A văzut pe Fulham în finala Europa League
- Aţi declarat că Fulham va juca finala Europa League, sînteţi un fel de "Mama Omida"?
- Terminaţi, măi, cu apelativele astea! Am spus ce am spus fiindcă am văzut organizarea lor. De altfel, zilele trecute, Roy Hodgson, antrenorul lui Fulham mi-a trimis o scrisoare prin care îmi mulţumea pentru ce am spus şi mă felicita în acelaşi timp pentru cucerirea titlului în Ucraina. Acum vreo lună am fost la Hamburg să ducem trofeul cîştigat la Istanbul, iar cei de acolo m-au întrebat dacă SV Hamburg va fi noua cîştigătoare. În semifinale, Hamburg juca împotriva lui Fulham. Le-am spus să nu se grăbească, fiindcă eu îi văd favoriţi pe englezi.
- În 1987, cînd antrenaţi o pe Dinamo, aţi fost eliminat de Malines, apoi aţi declarat că belgienii vor cuceri Cupa Cupelor.
- Ăla e alt meci pierdut în mod nedrept. La Bucureşti l-am forţat pe Lupescu, avea 18 ani, era prea crud... Văzînd jocul lor, da, am declarat imediat după meci că pot cuceri trofeul. Finala dintre ei şi Ajax s-a jucat la Strasbourg, iar eu eram la o consfătuire a antrenorilor UEFA. E o amintire interesantă. Văzîndu-mă acolo, Aad de Mos, antrenorul lui Malines, m-a rugat să le spun jucătorilor săi în vestiar ceea ce am spus la Bucureşti. Am repetat acelaşi lucru. Seara, Malines a învins Ajax cu 1-0 şi a cîştigat Cupa Cupelor.
"Totdeauna o să-mi amintesc de sărăcia copilăriei. Iarna, fiindcă aveam o singură cameră încălzită, locuiam şapte oameni în acea încăpere. Eu, părinţii, cei trei fraţi şi sora mea"
"Cea mai frumoasă perioadă a carierei mele va rămîne Hunedoara. Eram tînăr, începusem meseria de antrenor, creşteam jucători tineri şi mîncam ciorbă de fasole la cantină cu muncitorii de la Combinatul Siderurgic"
"Niciodată n-am dat amenzi. Fotbaliştii îşi merită banii. Dar cîte o palmă am mai dat... Lui Ando la un meci cu Corvinul... Lui <Mopsu'>, tot la Hunedoara... Sau lui Răducioiu, la meciul cu Anderlecht, din 1990, cînd a fost eliminat... I-am spus: <Să nu uiţi în viaţa ta palma asta!>"
"Atunci, în Elveţia, mi-a fost tare frică"
Mircea Lucescu vorbeşte pentru prima dată pe larg despre operaţia la inimă suferită anul trecut
- Nu v-a încîntat prestaţia lui Inter contra Barcelonei...
- Niciodată nu voi aprecia un asemenea fotbal! Fotbalul e un spectacol la care vine lumea... Cum poţi practica un astfel de joc? Valdes, portarul spaniolilor, era la centrul terenului!
- În decembrie 1982, echipa Romaniei a practicat un astfel de joc împotriva Italiei, a fost 0-0, iar antrenor era Mircea...
- Nu faceţi asemenea comparaţii!!! Cine eram noi la acel moment? Cine eram eu? Italia era campioana lumii, măi băieţi! Iar noi? Şi jucau pe terenul lor, cu 60.000 de oameni! Eu am jucat cu Barcelona anul trecut în Champions League de două ori. I-am condus la Doneţk pînă către final, apoi au avut acel gest nesportiv şi nu ne-au dat mingea după ce noi am dat-o afară... Au egalat la acea fază, apoi ne-au bătut. I-am învins pe "Nou Camp", apoi ne-au învins ei în Supercupa Europei în prelungiri, greu, greu de tot... Am spus că va veni ziua în care jocul Barcelonei va putea fi contracarat... Dar, hai, întreabă-mă altceva, o să ziceţi că iar ţine Lucescu lecţii...
- Guardiola...
- Altceva!
-... declară că Barcelona nu se ghidează după jocul adversarului, ci adversarul...
- Astea-s pentru voi, măi! Şi pentru mobilizarea propriei echipe! Nu cred că el n-a analizat Interul. Ai uitat ce spune Sun-Tzu?
I s-au pus două stenturi
- Cum staţi cu sănătatea, nea Mircea?
- E bine. Luna viitoare merg la Munchen la control. Dacă e bine, atunci următorul control va fi peste doi ani.
- Dar ce s-a întîmplat, de fapt, anul trecut?
- Eram în cantonament în Elveţia. În două nopţi consecutive mi-a fost foarte rău. În fiecare seară, la aceeaşi oră, între 11 şi 12, aveam dureri în piept, la stomac şi senzaţia că nu pot respira. Trăgeam aer în piept, dar era clar că e ceva grav... Am băut cîte un pahar de apă rece... Pur şi simplu refuzam să cred că se poate întîmpla ceva rău... Dar i-am telefonat lui Neli şi i-am spus. Apoi am plecat cu avionul la Doneţk, altă nebunie, şi m-am dus la un control de rutină, cel pe care-l fac jucătorii şi antrenorii. Nu îmi mai era rău. Preşedintele Ahmetov tocmai adusese un aparat ultraperformant. Le-am spus doctorilor ce s-a întîmplat, dar la examenele respective nu se vedea nimic. Inima era perfectă. Atunci mi-au făcut alte analize. E, la o analiză au găsit că nivelul troponinei, o proteină în sînge, era de 80 de ori mai mare! Nivelul normal e 0,1, iar eu aveam 8! Valorile astea cresc în urma unui infarct. M-au dus direct la sala de operaţie. O arteră era subţiată.
"Preţul succesului era să fie infarctul"
- V-aţi temut?
- Atunci, nu. În Elveţia, da! Atunci nu mai aveam nimic, m-a ţinut inima tare. Mi s-au pus două stenturi, nu by-pass, cum s-a scris pe la noi... Nu ţin regim, doar să nu fac excese mi-au spus doctorii.
- Fotbalul e un exces?
- Ha, ha! Mereu am spus că preţul succesului în fotbal este invidia. Uite, la mine, preţul succesului putea să fie infarctul...
"Sînt cel mai bine plătit din estul Europei"
- Care e preţul muncii dumneavoastră, nea Mircea? Nu ne aude nimeni, vorba domnului...
- Ovidiu, Ovidiu Ioaniţoaia zice asta! Aţi luat-o şi voi ca el! E preţul plătit în toţi anii de muncă, ţine cont că n-am avut un an de vacanţă... Alţi antrenori întrerup contractele sau sînt demişi, dar continuă să fie plătiţi de cluburile lor... Eu n-am ales niciodată asta. Atunci cînd am plecat, am plecat! Am strîns mîna, n-am luat nici un dolar nemuncit şi am mers mai departe. Cu fiecare înfrîngere şi cu fiecare succes am luat-o de la capăt.
- E mare preţul succesului în viziunea lui Rinat Ahmetov?
- Măi... Poţi scrie că sînt cel mai bine plătit antrenor din estul Europei.
3 milioane de euro este salariul lui Mircea Lucescu la Şahtior
Mircea Lucescu
Născut pe 29.07.1945, Bucureşti
Debut în Liga I: 21.06.1964, Dinamo - Rapid 5-2
A jucat la: Dinamo (1963-1965, 1967-1977 şi 1990), Sportul Studenţesc (1965-1967), Corvinul (1977-1982)
Meciuri/goluri în Liga I: 362-78
Meciuri/goluri în cupele europene: 15-3
Debut în echipa naţională: 21.09.1945, România - Elveţia 4-2
Meciuri/goluri în echipa naţională: 70-9
Palmares:
- Campion al României cu Dinamo (1964, 1965, 1971, 1973, 1975, 1977, 1990)
- Cupa României cu Dinamo (1968)
- a participat cu echipa naţională la CM 1970
A antrenat pe: Corvinul (1978-1981), echipa naţională a României (1981-1985), Dinamo (1985-1990), Pisa (1990-1991), Brescia (1991-1996), Reggiana (1996-1997), Rapid (1997-1999 şi 1999-2000), Inter Milano (1999), Galatasaray (2000-2002), Beşiktaş (2002-2004), Şahtior Doneţk (2004-prezent)
Palmares ca antrenor:
- a calificat echipa naţională la Campionatul European din 1984
- Campion al României cu Dinamo (1990) şi cu Rapid (1999)
- Cupa României cu Dinamo (1986, 1990) şi cu Rapid (1998)
- Supercupa României (1999 cu Rapid)
- Supercupa Europei cu Galatasaray (2000)
- Campion al Turciei cu Galatasaray (2002) şi cu Beşiktaş (2003)
- Campion al Ucrainei (2005, 2006, 2008 şi 2010 cu Şahtior)
- Cupa Ucrainei (2004 şi 2008 cu Şahtior)
- Supercupa Ucrainei (2005 şi 2008 cu Şahtior)
- Cupa UEFA (2009 cu Şahtior)
{{text}}