Chivu s-a grăbit să găsească un tricolor pentru a-l purta cu sine în momentele de bucurie » Căpitanul şi steagul său

Fundaşul român a fost primul jucător al Interului care şi-a pus pe spate drapelul ţării sale. Gestul a fost imediat urmat de alţi coechipieri.





Au fost destui români sîmbătă seară pe "Bernabeu". Oficiali ai Federaţiei, ziarişti, familia lui Chivu şi prietenii săi apropiaţi ori pur şi simplu iubitori ai fotbalului adevărat care au avut norocul să-şi procure un bilet de intrare la "Sărbătoarea Fotbalului". Aşa cum a dorit Michel Platini să se numească prima finală a Ligii Campionilor disputată într-o zi de sîmbătă!



Toţi, probabil, am trăit meciul privind cu un ochi la derularea jocului şi cu celălalt la Cristi. Căpitanul "naţionalei" ducea fotbalul românesc într-un colţ de Univers unde obiceiurile păguboase ale celor de acasă nu vor putea ajunge niciodată. Tărîmul interzis multă vreme românilor a devenit un vîrf cucerit de un băiat de 29 de ani, urcat acum mai bine de 10 ani, din Reşiţa ce-i rămăsese prea mică, direct în trenul gloriei. Cu o haltă forţată, Craiova, una specială, Amsterdam, alta normală, Roma, şi în fine, cea mai importantă, Milano.



Acum înţelegem, toţi cei care, la vremea respectivă, n-am priceput şi ne-am grăbit criticînd-o, decizia lui Chivu de a alege Inter şi nu Barcelona, atunci cînd a fost cazul. Barcelona lui Ronaldinho şi Messi era atunci un El Dorado pentru orice fotbalist, numai că o stea norocoasă veghează asupra fiecăruia şi-i arată drumul în viaţă.



Meciul lui Chivu...

Nu i-a fost uşor "căpitanului". L-a avut în primire pe Robben, cel mai periculos om al lui Bayern. L-a scăpat o dată, l-a faultat de cîteva ori, l-a mai împins şi ciocnit atunci cînd arbitrul nu-l vedea, dar, în general, şi-a îndeplinit misiunea. Cu ajutorul lui Pandev, a cărui generozitate în efort merită un capitol aparte. Îl chema mereu lîngă el, arătîndu-i unde să se poziţioneze astfel ca dublajul să fie asigurat, în momentul cînd mingea era la olandez.



A avut şi cîteva momente în care simţul său de anticipaţie a apărut, a fost contondent în unele dueluri, a fost, cu alte cuvinte, în meci. Şi, cine ştie?, putea fi erou, dacă în repriza a doua, cu cîteva minute înainte să iasă, Sneijder l-ar fi lăsat pe el să bată o lovitură liberă din preajma careului. S-a apropiat, s-a aşezat ca pentru şut, însă olandezul a tras el, deloc grozav, în zid, deşi poziţia era mult mai bună pentru un stîngaci.



După ce a ieşit, a numărat de pe bancă minutele pînă la final, la fel ca toată suflarea interistă. Iar cînd poliţistul Howard Webb a fluierat sfîrşitul, a zbughit-o spre teren, unindu-se într-o îmbrăţişare colectivă a descătuşării.



...şi gestul său emoţionant

Apoi a urmat gestul care pe noi, românii de pe margine, care continuam să-l urmărim doar pe el, ne-a acoperit de emoţie. S-a dus glonţ spre un colţ al terenului, a izbutit să treacă de barajul oamenilor de ordine, a cerut şi a primit un steag.



S-a înfăşurat în el şi aşa costumat a continuat să se bucure. A fost primul care a făcut-o, după el s-au luat toţi ceilalţi stranieri ai Interului, Eto'o imediat, Stankovici, Maicon, argentinienii toţi.



Înfăşurat în drapel, s-a îmbrăţişat cu Mourinho şi a aşteptat, alături de toţi ceilalţi, clipa sa de glorie. Mai întîi a primit de la Platini medalia de campion, apoi a avut ocazia de a ridica deasupra capului trofeul care-i răsplăteşte pe cei mai buni, chiar înaintea lui Diego Milito, eroul finalei.



Modelul german

Sărbătoarea s-a prelungit în vestiar mult. Foarte mult. O oră şi jumătate l-au aşteptat ziariştii pe Jose Mourinho să apară la conferinţa de presă. Dar au avut de ce să stea, portughezul anunţînd el însuşi ceea ce, de fapt, nu mai era un secret: va pleca la Real Madrid.



Tot cam o oră şi jumătate l-am aşteptat şi noi, ziariştii români, pe Cristi Chivu, într-o zonă mixtă plină ochi, unde camerele de televiziune se amestecau cu microfoanele radiourilor şi reportofoanele jurnaliştilor, sub flash-urile fotoreporterilor, totul într-o entropie colectivă ce i-a făcut pe riguroşii organizatori de la UEFA să se recunoască învinşi. Nimeni nu şi-a mai respectat poziţiile stabilite de dinainte, fiecare a căutat să-şi găsească locul cel mai bun.



Pînă a venit Chivu, am avut ocazia să vedem comportamentul exemplar al fotbaliştilor lui Bayern, la trecerea lor prin faţa ziariştilor. Sub ochii atenţi ai ofiţerului de presă, care avea  grijă ca nici un ziarist german să nu fie nemulţumit, jucătorii lui Van Gaal au răspuns întrebărilor. Ba chiar Marc van Bommel, care încercase să dribleze un grup de jurnalişti, a fost prompt întors din drum, în vreme ce Rumenigge a fost nevoit să apeleze la cunoştinţele sale de italiană pentru a răspunde şi la întrebările venite de la adversari.



De altfel, se vorbea în toate limbile posibile, fiecare ţară prezentă în finală avînd reprezentanţii săi. Singurul de la Bayern care n-a vorbit a fost Robben, care a trecut repede prin zonă, flancat de doi bodyguarzi.



Bucuria campionilor

Şi apoi au început să curgă campionii. Primiţi cu urale, cu aplauze, chemaţi dintr-o parte în alta, vorbind în italiană, în franceză, bătînd cuba cu ziariştii, îmbrăţişîndu-se cu ziaristele.



Primul a ieşit Quaresma, alături de o gardă de corp, gest complet inutil, de vreme ce nimeni nu a fost interesat de el. Maicon a vorbit cu toată lumea, Eto'o la fel, Materazzi, singurul italian al finalei, era eroul lor, Sneijder s-a dus glonţ la presa olandeză, iar Balotelli a trecut avînd steagul Italiei pe umeri.



Notă discordantă a făcut Arnautovici, care a părut uşor dus cu capul, stîrnind rîsetele tuturor celor prezenţi. A apărut vorbind la telefon, s-a tot învîrtit printre culoare pînă s-a pierdut, momentul său de glorie terminîndu-se cu o dilemă rostită în gura mare: "Unde mama dracu' e autocarul?".



Într-un final a apărut şi Chivu. Printre ultimii. Încă transpirat şi oarecum marcat de efort. Era 2:00, ora României, spre dimineaţă. Meciul se terminase de mult, momentele sale de glorie abia încep.



"Liga se cîştigă din micile detalii, dacă reuşeşti să profiţi de erorile adversarului sau să ai puţin noroc"

Cristi Chivu



"Să-i baţi pe cei mai buni, să te comporţi ca o echipă, să ştii să profiţi de momentele favorabile, să ai noroc, arbitrii să nu vadă un penalty, cam aşa se cîştigă Liga Campionilor"

Cristian Chivu



Cifrele lui Chivu

18 pase date

13 pase reuşite

4 faulturi comise în finală

6,7 km a alergat în partida cu Bayern

5 avertismente primite de la începutul competiţiei

9 meciuri în actuala ediţie a UCL

608 minute jucate în competiţie