Citeşte un superinterviu realizat de Cristian Geambaşu cu Ştefan Birtalan, "Mont Blanc de România"

Ştefan "Bibi" Birtalan priveşte înapoi cu mîndrie. O legendă a handbalului explică de ce am fost mari, de ce am decăzut şi ce ar trebui făcut acum, pînă nu-i prea tîrziu



### Birtalan a fost desemnat cel mai bun jucător de handbal din lume în 1974, 1976 şi 1977, ani în care a cîştigat şi titlul de cel mai bun sportiv român





"Am fost şi eu un fel de Mont Blanc, ceva pe acolo. Gruia era Himalaya"





Un bărbat înalt cu alură sportivă. Vine spre mine zîmbind, dar eu mă aştept să se înalţe peste zidul făcut de nemţi şi să şuteze la poartă. E o imagine care mă urmăreşte de 36 de ani. Finala Mondială din Berlinul de Est. O hologramă din copilărie, cînd tridimensională era doar geometria în spaţiu de la şcoală. Ştefan "Bibi" Birtalan are 61 de ani pe care şi-i poartă sprinten şi senin. Ne aşezăm la taclale, el în faţa unui pahar de Cola. Lumea din cafenea nu este atrasă de domnul cu accent ardelenesc căruia colega mea Gabi Arsene îi face poză după poză. Da, ştiu, nu mi-am ales un personaj la modă.









"Am venit în Bucureşti, la Steaua, cu un geamantan. Am plecat tot cu un geamantan"





- Vă mai recunoaşte lumea pe stradă, domnule Birtalan?

- Uneori mă opresc oamenii şi mă întreabă ce mai fac. Şi adaugă, ce frumos era pe vremea dumneavoastră! Bineînţeles că sînt persoane mai în vîrstă, tinerii nu au de unde să mă ştie.



- Chiar aşa, ce mai faceţi?

- Ca pensionarii, încerc să fiu cît mai activ. Am pensie de la Armată. Am şi renta viageră. Nu pot să mă plîng.



- Ştiu că aţi suportat un transplant de ficat acum cîţiva ani.

- Sînt bine acum. Îmi iau medicamentele, merg la controale periodic. Virusul hepatic C a rămas însă acolo. Să nu îi credeţi pe cei care spun că au reuşit să scape de el.





Victimele propriei glorii





-  De ce nu mai avem handbal? De ce nu mai avem handbalul de pe vremea cînd cîştigam titluri mondiale?

- În România erau pe atunci 15-20.000 de handbalişti legitimaţi, iar acum au rămas maximum 5.000. În Bucureşti existau sute de cluburi, acum au rămas vreo 3 sau 4. Imediat după decembrie '89 au dispărut 5-6.000 de jucători care au plecat în străinătate.



- Altceva?

- Subfinanţarea. Nu vreau să par nostalgic, dar înainte de Revoluţie sportul era o activitate foarte clară. Nu se punea problema banilor pentru pregătire. A condiţiilor. Apoi ar mai fi diminuarea autorităţii antrenorului. Libertatea de exprimare e bună, dar nu atunci cînd pune la îndoială competenţa omului de pe bancă.



- Atît, nu ar mai fi şi altceva? Nu au rămas în urmă şi antrenorii cu metodele de pregătire?

- Ba da, s-a întîmplat şi asta. Mai mult la băieţi decît la fete. Cei care pregătesc fetele au fost mai receptivi la noutăţi. Mai stabili.



- Nu am fost cumva şi victimele propriei adoraţii?

- Nu ştiu. Ştiu însă că am aparţinut unei generaţii extraordinare. Puteam să batem pe oricine, oricînd. Eram cei mai buni din lume. Ca echipă, ca individualităţii. Fiecare pe postul lui era cel mai bun sau printre cei mai buni din lume. Penu, Gruia, Gaţu, Kicsid, Stockl, Voina, Licu.



- De ce la handbal?

- Fiindcă handbalul este sportul care se potriveşte cel mai bine calităţilor şi aptitudinilor noastre, ale românilor.



- Dar dumneavoastră...

- Mama a fost unguroaică din Ungaria. Dar m-a născut aici. Eu sînt român.



- Cine a fost cel mai bun?

- Gruia. El a fost cel mai mare dintre toţi. Cel mai mare jucător al tuturor timpurilor.



- Prin ce se deosebeşte handbalul de azi de cel de ieri?

- Prin viteză şi tehnică superioare. Prin creşterea calităţii jucătorilor.



- Cum aşa, noi ştiam că odinioară erau cei tehnici, iar acum e anotimpul celor puternici.

- Hai să vă spun ceva! Pe timpul nostru doar Gaţu manevra mingea cu o singură mînă. Eu dacă nu o ţineam cu două mîini o scăpam. La vremea aceea, existau 5-6 jucători de clasă mondială cu totul, acum fiecare echipă importantă are măcar unu sau doi jucători de superclasă.





Frigiderul şi televizorul alb-negru





- Ce mai deosebeşte handbalul de acum de cel de odinioară?

- O regulă, un punct de regulament. Dacă s-ar reveni la prevederea care spunea că echipa care a marcat trebuie să treacă în întregime centrul terenului înainte ca mingea să fie repusă în joc, ei bine, atunci handbalul de azi ar semăna cu handbalul de atunci. Nu ar mai fi atît de spectaculos, nu s-ar mai înscrie atîtea goluri. Vă daţi seama că finala  mondială Germania-România s-a încheiat 12-14?



- Chiar aşa, cît aţi cîştigat pentru titlul mondial din '74?

- Cît să-mi iau un frigider şi un televizor Diamant, alb negru. 10.000 de lei. 3-4 salarii la vremea aceea.





"În străinătate mi se dă loc la lojă. În România mă întreb pînă în ultima clipă dacă intru sau nu la meci"





Ruşii, eterna obsesie



- Cum aţi pierdut finala olimpică de la Montreal în '76?

- Cum? Ca proştii. Ruşii erau sub noi. Am fost prea siguri pe noi, am întîrziat la încălzire, finala mică dintre Germania şi Polonia s-a prelungit. Am intrat fleşcăiţi, nu ne-am regăsit. N-am dormit săptămîni întregi de necaz. Şi acum mă gîndesc la meciul acela.



- Viaţa a mers înainte. Ştiţi clişeul.

- Ne-am luat revanşa un an mai tîrziu, cînd i-am bătut pe cei de la ŢSKA în finala Cupei Campionilor. Ei erau, de fapt, naţionala URSSS, Steaua era, practic, naţionala României.



- De ce fetele şi nu băieţii?

- Pentru că primul lucru care te întreabă un băiat este: "Cît îmi daţi?" O fată întreabă: "Aş putea să fac performanţă?" Fetele sînt mai casnice, adică mai legate de casă. Mai fidele. Parcă şi mai serioase.



- E aşa mare diferenţa între a antrena băieţi sau fete?

- După părerea mea, nu. Nu sînt atît de diferiţi. Şi băieţii sînt labili psihic, nu doar fetele. Prima grijă a noastră acum e să creştem numeric. Să avem mai mulţi jucători, mai multe echipe. Din puţin iese puţin.



- O amintire care nu vă dă pace.

- Finala cu ruşii la la Olimpiada din '76, nu v-am spus? Visez şi acum meciul ăla.



- De ce nu aţi plecat în străinătate, aveaţi unde!

- Eu aparţin acestui loc, acelei generaţii formidabile. Toţi prietenii mei sînt aici, unde să plec?





Pleacă totuşi spre casă. Sîntem vecini, undeva prin zona Obor. Admirăm Primăria cea nouă a lui Onţanu, lîngă care au supravieţuit toate coşmeliile de la Hale. Îmi spune că nu pierde nici o emisiune de sport, chiar dacă de multe ori nu se discută despre sport. "Ştiu tot, ce a mai zis Iancu, ce a mai zis Gigi. Dacă erau aşa mari cum se cred, aveau bani şi nu ştia nimeni de ei. Asta e adevărata putere." Merge uşor săltat şi tot mă aştept să sară peste zidul acela din nemţi blonzi.







"Ce este sportul? Disciplină de fier liber consimţită, asta e!"



"Pentru mine, fiecare zi e o zi splendidă. Pentru că trăiesc, pentru că mai trăiesc!"



"Cînd eram sportiv, unde mă uitam în jur vedeam un campion mondial sau olimpic"





CV



Ştefan Birtalan

S-a născut pe 25 septembrie 1948 la Jibou.

A jucat 14 ani în naţionala de handbal a României, pentru care a înscris 993 de goluri.

A cîştigat titlul de campion mondial în 1970 şi în 1974, fiind medaliat olimpic de trei ori. Argint la Montreal '76 şi bronz în '72 la Munchen şi în '80 la Moscova.

A fost golgeter al Mondialului din Germania 1974. Cu Steaua, unde a evoluat cea mai mare parte a carierei, a cîştigat Cupa Campionilor Europeni în 1977.

Deţine un record fabulos de 34 de goluri înscrise într-o partidă, atunci cînd era legitimat la formaţia italiană Polisportiva Folonica, echipă la care evoluase înainte şi Cristian Gaţu.