Ionuţ Lupescu e fan al Generaţiei Mexico '70, iar tatăl său, Culae, e convins că tinerii din '94 le-au luat faţa: "Ei au fost mai buni decît noi!"

40 de ani de fotbal românesc în familie. În familia Lupescu.





"L-am văzut prima dată jucînd pe Ion stînd ascuns după un pom. Piţi Varga îi zicea numai <bravo, Ioane!>", mărturiseşte Culae Lupescu.





Casa Fotbalului şi-a tras în jur un brîu de noroi. Nu e mocirla din fotbal, aceea nu îţi murdăreşte pantofii. Se lucrează la noul Stadion Naţional, unde aruncăm o privire împreună cu Nicolae şi Ioan Angelo. Lumea îi ştie de Culae şi Ionuţ Lupescu. Adună împreună 95 de selecţii şi reunesc în familie două mari generaţii ale fotbalului românesc: '70 şi '94. Cele mai bune. Culae era liberoul echipei la Mondialul mexican, iar Ionuţ, mijlocaşul la închidere de pe Rose Bowl '94. Tatăl îşi duce sprinten cei aproape 70 de ani, fiul e înalt funcţionar federal. Dar discuţia noastră e despre fotbalul jucat. De ei, de Pele şi de Liţă Dumitru. Despre fotbalul din urmă cu 40 de ani şi despre cel de acum. Despre tatăl care nu şi-a încurajat fiul să joace fotbal, despre fiul care nu şi-a propus să-şi copieze tatăl.





- Aţi vrut ca Ionuţ să ajungă fotbalist?

- Nu, am vrut ca Ionuţ să înveţe, de aceea l-am dat la şcoala germană. Cînd era mic, maică-sa insista să meargă la fotbal.



- Tu ce voiai, Ionuţ?

- La început, să învăţ limba română. Plecasem din ţară la trei ani, tata prinsese contract în Austria. Am făcut acolo grădiniţa şi primii ani de şcoală.



- Mai departe?

- Cînd ne-am întors, imediat după cutremur, în '77, am dat examen la germană şi la română.



- Şi?

- La germană am luat 10, iar la română 3. Sau 4. Româna era ca o limbă străină. Scriam "ieu", nu "eu". Dar vorbeam excelent vieneza, un dialect mai dulce al germanei.



Transferat pe poze

- Cum aţi reuşit să vă transferaţi la Admira Wacker, domnule Lupescu?

- Pe atunci nu ieşeai aşa uşor să joci afară. Aveam aproape 32 de ani, se interesaseră de mine şi cei de la Fenerbahce.



- Cum?

- Nişte impresari, nişte ziarişti văzuseră ceva poze cu mine.

- Ei, te văzuseră şi jucînd în Mexic! Vezi că erau scouteri şi atunci?



-Dar...

- Cei de la Viena au fost mai hotărîţi. Deşi după ce m-au transferat stăteau în dilemă, ce să facem cu puriul ăsta?



- Cum le-aţi răspuns?

- Am luat campionatul, cupa, am dat şi vreo 12 goluri.



- Dar parcă eraţi libero?

- Eram un libero care marca şi goluri. Într-un meci cu Jiul am reuşit chiar un hat-trick!



- Tu cu ce îţi umpleai timpul, Ionuţ, cînd tata juca pentru Admira?

-El mergea la antrenament la echipa mare, eu la copii. Aşa a început, îmi plăcea. Cu cine crezi că eram coleg?



- Nu ghicesc.

- Cu Andreas Herzog, avea un an mai mult decît mine. Culmea e că tata juca împreună cu tatăl lui Andreas la Admira. Iar eu l-am reîntîlnit pe Andy cînd am ajuns în Bundesliga. Eu la Leverkusen, la Monchengladbach, el la Bremen, la Bayern.



Maşina 119 şi Dinamo

- Tata jucase o viaţă la Rapid. Tu de ce ai ajuns la Dinamo?

- Cînd am locuit în Griviţa am încercat şi la Rapid. M-au respins la selecţie.

- Eu habar n-aveam, lucram la Buzău. Bănuiesc eu cine te-a respins. Auzi, bîrfeau, cică a venit şi băiatul lui Culae. Şi care era problema?



- Pe urmă?

- Ne-am mutat în cartierul Pantelimon şi m-am legitimat la Mecanică Fină. Îmi plăcea, era aproape de casă.



- Doar că...

- ...După un timp, maică-mea a pus piciorul în prag. "Auzi, mie nu-mi plac chestiile astea. Ori te duci la un club mare, ori te apuci de şcoală!". Atunci mi-am luat inima în dinţi, m-am urcat în autobuzul 119 şi m-am oprit în faţă la Dinamo.



- Apoi?

- Apoi am intrat în grupa lui nea Piţi Varga. Mă cunoştea, mă văzuse la Mecanică Fină. "Ce-i cu tine? Ia treci în spate!", şi mi-a dat un tricou alb. Alţii aveau roşu.



- Şi era de bine sau de rău?

- Albii erau avansaţii, roşiii, începătorii.



- Aha. Dumneavoastră cînd l-aţi văzut la Dinamo, ce aţi zis?

- Nevastă-mea m-a împins de la spate. <Da' du-te, dragă, să vezi băiatul şi tu!>. Am stat ascuns după un pom, să nu mă zărească cineva. La mine, dacă venea copilul cu taică-său îl dădeam afară şi-i ziceam: lasă, dom'le, copilul în pace!



Dealul cu Ţeţe Moraru

- Ionuţ, cînd ai început să te gîndeşti că o să-ţi cînte imnul?

- Eram la pitici şi am jucat în deschidere la acel Dinamo-Inter 3-2. După meciul nostru, rămîneam copii de mingi, eu stăteam în spatele porţii lui Ţeţe Moraru, aveam un deal cu el, cînd să-i dau mingea repede, cînd să întîrzii.



- Şi ideea cu naţionala?

- Atunci, nu ţi-am zis? I-am văzut pe Bergomi, Altobelli, Prohaska la costum, înainte să iasă la încălzire. Stadionul era plin ochi, ne simţeam şi noi băgaţi în seamă. M-am spart în figuri, am dat gol din foarfecă. Atunci m-am gîndit prima dată la echipa naţională.



- Înţeleg că ţi-a plăcut din prima la Dinamo.

- Ştii cum arăta o zi de-a mea cînd eram copil? Plecam la 7 dimineaţa la şcoală, începeam orele la 8, la prînz mîncam la cantina clubului, apoi antrenament. De multe ori mai rămîneam pe acolo, în Parcul Sportiv, mă duceam să văd meciuri de rugby, de handbal. Aşa i-am cunoscut pe marii sportivi dinamovişti.



- Iar ziua se termina cum?

- Ajungeam acasă rupt de oboseală, mai făceam din lecţii şi adormeam. De cîteva ori am adormit şi la şcoală, altădată din cauza oboselii mi-am uitat ghiozdanul.



- Cei de acum sînt altfel decît voi?

- Mai întrebi? Păi, dacă îi puneau pe ei să joace pe zgura aia neagră, nu pe gazon original sau artificial, nu ştiu ce era! Acum îi aduc părinţii cu maşina, îi iau cu maşina. Ştii ce? Greutăţile te călesc, confortul te leneveşte!



Fotbal pe bani

- Cîştigaţi bine în Austria, domnule Lupescu?

- Pentru vremurile acelea, da. Îţi spun exact, 22.000 de şilingi net, pe lună. Plus prime de victorie şi de egal în deplasare. 3.000 cu 1.500.



- În dolari ce însemna asta?

- Păi, erau 17 şilingi la un dolar, faceţi voi calculul!



(Îl face Ionuţ pe telefonul mobil. Rezultă undeva la 1300 de dolari pe lună. Spre 2.000 cu prime.)



- Erau bani buni, în România un salariu mediu era sub 100 de dolari, adaugă fostul rapidist.



- În Mexic cum a fost?

- Am jucat bine, dar am suferit din cauza căldurii şi a altitudinii. N-aveam nici poftă de mîncare. Dar nu ne-am făcut de rîs.



- Cu Pele cum a fost?

- Era obstrucţionist, apela la toate trucurile. Cînd m-a scuipat, l-am scuipat şi eu. Nu-i frumos, dar n-am vrut să rămîn dator. Altfel, un jucător uriaş.



- Ionuţ, voi cum aţi suportat căldura în America?

- După meciul cu Suedia, am simţit că se prăbuşeşte totul. Nu era doar supărarea. Brusc, realizam cît eram de obosit. Îmi obosise capul. Slăbisem 7 kile. Toată puterea s-a scurs din mine în acel moment. Ne ţinuseră rezultatele, totul venea de la cap.



Americanii sau mexicanii?

- Cine a fost mai bun, voi sau generaţia tatălui tău?

- Ei au fost mai buni, intervine Culae direct pe tibia întrebării.

- Şi voi eraţi buni, tată, foarte buni, de toţi se lipea mingea. Doar că se juca puţin în alt ritm, marcajul era mai larg. Dar eraţi fotbalişti adevăraţi. Nu aveaţi altceva, nu jucaserăţi afară.



- Dar voi, da.

- Nici noi cît ar fi trebuit. Dacă mai aveam măcar o generaţie-două înaintea noastră care să fi evoluat în străinătate, nu pierdeam niciodată meciul cu Suedia.



- Ai avut emoţii la penaltyuri?

- Nu, eu marcam întotdeauna atunci cînd mă concentram. La antrenament ratasem 3 din 6, dar ştiam că voi înscrie în meci. Petrescu şi Belo nu rataseră nimic la pregătire.



- Ghinion?

- Nu există ghinion nici la 11 metri. Se antrenează şi asta. Am învăţat la Koln, se execută penaltyurile simulînd condiţiile din timpul meciului, cu coechipierii adunaţi în grup la mijlocul terenului, făcînd galerie pentru ai tăi, fluierînd adversarul.



- Cum ai ajuns în Germania?

- Existaseră oferte şi de la Pisa, unde s-a dus nea Mircea, şi de la Bologna. Dar eu am ales să merg singur în altă parte.



- De ce?

- Îi rămîn recunoscător lui Mircea Lucescu, el m-a promovat în prima echipă a lui Dinamo la 17 ani, dar voiam să demonstrez că pot reuşi şi singur. Să arăt că nu sînt un fotbalist care depinde de un singur antrenor.



- Şi ai reuşit?

- Am evoluat 8 sezoane în Bundesliga, 6 la Leverkusen, 2 la Monchengladbach. Tu ce crezi?



Profesioniştii duşului

- Aţi suferit multe accidentări, domnule Lupescu?

- Una, dar serioasă, pe final de carieră. Am sărit la cap cu Krankl, era tînăr, vreo 19 ani. S-a pus capră, iar eu am aterizat pe umăr, mi l-am făcut praf de mă doare şi acum.



- De accidentarea lui Cristi Chivu ce spuneţi?

- Tu ce zici, cine e de vină?



- Păi...

- Dacă sare cu pieptul sus nu se accidentează niciodată! Înţelegi?



- Înţeleg. Ce ar mai trebui să înţeleagă cei care joacă acum?

- Cînd eram copii, ne simţeam băgaţi în seamă, veneau vedetele de la prima echipă să ne vadă meciurile. Ţeţe, Augustin, Ion Marin. Am şi acum prima legitimaţie, mi-a dat-o Bigică Eftimescu. Asta însemna să aparţii de un club. Ăştia de acum nu ştiu cum să intre la duş mai repede şi să fugă acasă. Mă rog, vorba vine acasă!





Ne-am întors cu noroi pe încălţări de pe şantierul noului stadion. Fiul a adus o perie şi cu cel mai natural gest a dat lustru pantofilor tatălui. "Nu vă uitaţi aşa, lui taică-meu îi fac şi pantofii!". I-am lăsat să-şi vadă de scurtul lor moment de tandreţe familială şi am privit atent poza în care Culae face un tackling la Pele. Mi s-a făcut cald şi aerul era tare. Ajunsesem la Guadalajara.





Mamă şi soţie, dar mai ales suporter

Culae Lupescu ştie precis cine a ţinut echilibrul familiei. "E nevastă-mea, ea m-a ajutat, m-a înţeles şi m-a încurajat. Nici un reproş, niciodată!" Amintirile lui Ionuţ sînt mai nuanţate. "Cînd eram mic, tata zicea să mă ţin de şcoală, iar mama să joc fotbal. Cînd împlinisem 16-17 ani, lucrurile s-au inversat. Mama îmi spunea: <Lasă fotbalul şi apucă-te de şcoală!>, iar tata: <Lasă şcoala, apucă-te de fotbal!>. Nu mai ştiam ce să fac? Tată, v-aţi vorbit?"



Episodul Foresta

Ionuţ Lupescu rememorează înfrîngerea cu Foresta Fălticeni din Groapă, acel 4-5 care a intrat în legendă: "Mă întorsesem de la Bursae, unde eram căpitanul echipei. Plătisem şi clauza de reziliere, vreo 225.000 de dolari. Mă rog. Am ajuns cu o zi înainte de meci, nici nu prea am vrut să joc. La noi, la Dinamo, se întîmplaseră lucruri rele, murise Cătălin Hîldan, lui Florentin îi descoperiseră virusul hepatic C. Lumea era cu moralul la pămînt. La 4-1 ni s-a refuzat un penalty, arbitrul ne-a zis ce rost are să vă mai dau şi 11 metri la scorul ăsta. La 4-2 am simţit că nimeni nu mai reacţiona, strigam la ei, dar degeaba, parcă vorbeam cu nişte stîlpi. De o sută de ori dacă am mai fi jucat nu s-ar mai fi întîmplat aşa!"





24.300 de lei a cîştigat Culae Lupescu pentru participarea la Mondialul Mexico '70



16.000 de dolari pe an era salariul anual al lui Culae Lupescu la Admira Wacker



200.000 de dolari era salariul anual al lui Ionuţ Lupescu în primul an de contract cu Bayer Leverkusen





"Românul cînd joacă de frică, joacă bine!"

Ionuţ Lupescu



"Dacă într-o echipă aveai vreo 5-6 ca Liţă Dumitru, cîştigai sigur. Ce făceai dacă aveai 5-6 de Dobrin?"

Culae Lupescu



"Fotbalul mi-a dat o mare bucurie. Am trăit din ea ani de zile"

Culae Lupescu



"Tehnică nu înseamnă doar să ştii să driblezi. Să ţii mingea pe picior şi pe cap. Tehnică înseamnă să ştii să preiei, să loveşti mingea cu ambele picioare, să vezi jocul"

Ionuţ şi Culae Lupescu



"Generaţia de Aur? La figurat merge. Dar eu sînt din piele şi os, nu din aur"

Ionuţ Lupescu



"Cînd m-am întors de la Bursa, lumea a zis că am venit să-l dau afară pe Dinu. O tîmpenie. Îmi mai plătisem şi clauza de reziliere"

Ionuţ Lupescu



"Lumea confundă. Sportul de performanţă nu e sănătate, sportul de întreţinere e sănătate"

Ionuţ Lupescu



"Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sînt puţin sănătos!"

Culae Lupescu