Puţini îl cunosc pe Mihai Eminescu altfel decît ca pe un poet de talie mondială. Pare greu de crezut, dar "Luceafărul literaturii româneşti" a fost un adevărat sportiv.
- Marele scriitor născut în urmă cu 161 de ani bătea mingea, înota, trăgea de greutăţi şi juca şah.
- Într-un articol mai vechi publicat în Gazeta Sporturilor, jurnalistul Cătălin Oprişan descrie cîteva aspecte mai puţin ştiute din viaţa acestuia:
„Mihai a fost, fără îndoială, înainte de toate, un copil de la ţară, un copil neastîmpărat. Uneori, cînd nu se afunda prin codrii Ipoteştilor - "Fiind băiet, păduri cutreieram" -, urca la stîni sau la Schitul Agafton, din apropierea Botoşanilor, unde se aflau două mătuşi ale sale. Tovarăşul său de joacă cel mai apropiat era fratele Ilie, mai mare cu trei ani decît Mihai. Cu acesta se lua cel mai des la copilăreasca trîntă "să vedem cine-i mai tare".
Eminescu era un băieţel mărunt şi îndesat, pîrlit la faţă de aerul de ţară şi foarte curăţel. Părul era mare, dat pe spate, fruntea lată şi umerii obrajilor puţin ieşiţi", apare el descris într-un document al vremii găsit ceva mai tîrziu, în 1909.
Micul Eminovici se face cunoscut printr-o anume zburdălnicie, care nu prea era pe placul profesorilor. Asta cînd nu sînt pedagogi buni, pentru că Aron Pumnul nu se sfia să strîngă uneori elevii ţinuţi în gazdă (printre care şi Eminescu) şi să bată mingea cu ei! Dar mărturia "oficială" este cea a lui Theodor V. Stefanelli ("Amintiri despre Eminescu", 1914, pag. 35): «Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur-mare (n.a. - din Cernăuţi) şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea». Deşi pare greu de crezut, în puţinele certificate şcolare rămase, la coloana "Fahigkeiten", adică la rubrica dexterităţilor, nota elevului din clasele primare era "sehr gut", adică "foarte bine".
"Mergeam neoprit prin cărările albe"
În vara anului 1866, adică la 16 ani, Eminescu pleacă din nordul ţării spre Blaj, dorind să treacă Munţii Carpaţi, mărşăluind mai bine de 10 km pe zi. «Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucişe prin lanurile unele-ncă verzi, mergeam, pînă ajunsei în poala răcoroasă a munţilor».
La 16-17 ani, Eminescu era acum un băiat voinic, sănătos ca piatra. De atunci datează relatări ale martorilor oculari de la isprăvile sale "nautice". Nu departe de Blaj se afla locul unde Tîrnava Mare se vărsa în cea Mică, înainte de a se vărsa în Mureş. Balta de la Ipoteşti şi Prutul de la Cernăuţi făcuseră din Eminescu un bun înotător, cu "voluptăţi tritonice", după cum afirma George Călinescu. În "Eminescu la Blaj" (1904, pag. 71-74), Ştefan Cacovean spune: "El (n.a. - Eminescu) făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea".
Cele mai interesante mărturii rămîn însă de la călugăriţa nonagenară de la Văratec, care, pe la 1940, spunea: "Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Pe urmă se plimba îndelung prin pădurea de argint", sau spusele maicii Epaxia Diaconescu (decedată în 1967, la vîrsta de 107 ani): «Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, "bombele de piatră" (halterele sau ganterele de astăzi)». În fine, chiar Eminescu vorbeşte despre valoarea estetică a unor discipline în "Fragmentarium": «La femei danţul, pentru bărbaţi exerciţiu gimnastic... arată... personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseţii...»".
"Fiind băiet, păduri cutreieram" este titlul uneia dintre cele mai cunoscute poezii semnate de Mihai Eminescu. Este una dintre mărturiile care îl relevă pe poet ca pe un sportiv, un om de acţiune, conştient de importanţa mişcării pentru sănătate.
Un titan al culturii româneşti, Mihai Eminescu nu putea să nu fie pasionat şi de sportul minţii. În 1884, cu doar cîţiva ani înainte de a se stinge, poetul se afla în Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi. În cele cîteva săptămîni în care a fost internat acolo, "... era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucînd şah", povesteşte George Călinescu în biografia "Viaţa lui Eminescu". M. Pompiliu şi V. Burlă erau scriitori ieşeni, membri marcanţi ai cenaclului Junimea, iar W. Humpel era un muzician austriac cunoscut, care cînta la flaut.
Astăzi se împlinesc 171 de ani de la naşterea marelui poet, care s-a stins la doar 39 de ani, pe 15 iunie 1889.
{{text}}