Ce înseamnă umilinţa?

Umilit, distrus, zdrobit, tăvălit, dezintegrat, spulberat. Limba română e bogată, există multe variante. De ce n-am încerca şi cu rîşnit, tocat, prăjit, fiert? E doar un exerciţiu de imaginaţie. Sînt frumoase cuvintele tari, dau forţă frazei, uşurează un impact aproape vizual al informaţiei pure. O completează, o rotunjesc, o garnisesc chiar. Văzîndu-l pe Rafael Nadal în meciul de ieri, din "sferturile" de la Australian Open, învins în trei seturi de David Ferrer, nu-mi vine să folosesc nici unul dintre cuvintele de mai sus. Curios, nu? Sînt cuvinte frumoase, tari.



Altceva îmi vine în cap. O vocabulă ce apare des în limbajul tenisului, un sport ce, slavă Domnului!, încă e unul fair, cu o politeţe specială, alcătuită din minunate reguli nescrise. Respect. Respectul lui, al lui Rafa. Putea să abandoneze, nu e interzis, uneori e chiar recomandat pentru a nu agrava o accidentare. El a rămas pe teren, neputînd să alerge ca într-o zi normală, greşind mult, dar încercînd să lupte. A rămas pentru publicul care umplea tribuna, pentru cei aflaţi în faţa televizorului, pentru organizatori şi pentru urneu. A pierdut în trei seturi la un jucător în faţa căruia avea 11-3. Şi nu s-a simţit umilit.



Sportul înseamnă şi aşa ceva, faţa întunecată a Lunii. "Din respect pentru învingător, care mi-e prieten, prefer să vorbesc despre meci", a spus Nadal în deschiderea conferinţei de presă. L-a felicitat pe Ferrer, "cred că face un turneu fantastic", şi nu şi-a găsit scuze în accidentare. "Nu-mi place să abandonez. Am făcut-o anul trecut, dar urăsc acel moment, nu voiam să-l repet". Tenisul încă poate oferi lecţii. Faţă de toată această poveste, glumiţa lui Caroline cu cangurul e reacţia fetiţei alintate, care bate din picior în faţa unei rochii noi, deşi are dulapul plin.