Nu Sidney Poitier, ci Anja Andersen. Surpriza pregătită la Oltchim pentru grupele principale ale Ligii Campionilor. Un experiment inedit şi promiţător,
În anul Olimpiadei de la Beijing, venită în România pentru cîteva meciuri amicale, antrenoarea-legendă a Norvegiei refuza aproape chirurgical o eventuală propunere de a prelua o echipă de la noi. "Nu, nu cunosc nimic din cultura românilor. Ca să vin aici ar trebui să ştiu mai multe lucruri, nu doar despre potenţialul jucătoarelor. Nu ştiu dacă m-aş adapta aici, aşa că prefer să rămîn în Norvegia", spunea Marit Breivik într-un interviu pentru Gazetă. Între timp, după ce a cîştigat tot ce se putea cu "naţionala" sa, ea s-a retras de pe bancă. Nu mai are ce refuza şi nici accepta.
Un răspuns atît de tranşant poate irita un pic, însă nu e lipsit de logică. Ca să aştepţi rezultate pozitive în ceea ce faci, indiferent că asta înseamnă a pregăti o echipă de handbal, a fi bucătar într-un restaurant de lux sau a lucra pe un şantier, trebuie să te simţi comod în mediul respectiv. Aşa ar fi ideal. Breivik n-a acordat nici o şansă acestui risc potenţial. Anja Andersen şi l-a asumat după doar o zi şi jumătate petrecută în România, la Oltchim.
Nu-i vorbă, mai fusese aici. În 1997, venea la Rîmnicu Vîlcea în calitate de jucătoarea numărul unu a lumii, la o ediţie a Trofeului Carpaţi care rămîne cea mai puternică din istorie, cu Danemarca, Rusia şi Germania pe lîngă reprezentativa noastră. A stat la hotelul Alutus, a gustat poate o gură de zaibăr la banchetul de final, a primit aplauze din partea unui public care ştie handbal.
A mai fost în martie 2003, cînd deja făcuse din Slagelse o adevărată echipă europeană. Atunci a eliminat Oltchimul în "sferturile" Cupei EHF, după două victorii. Peste alţi trei ani, în iunie 2006, era antrenoarea "naţionalei" Serbiei şi Muntenegrului. Mai turna atunci o picătură de ceară încinsă peste speranţele suporterilor români, eliminîndu-ne reprezentativa din drumul spre Euro, tot cu două victorii. A fost atunci şi o strîngere de mînă rece între Anja şi selecţionerul Tadici, zaţ al unei polemici mai vechi. Şi a mai venit în toamna lui 2007, la Supercupa Europei, turneu în patru, însă nu s-a încrucişat cu Oltchimul.
Şi iat-o din nou zilele acestea! Dispusă să încerce. Să cîştige o nouă Ligă, dar cu altă formaţie, după cele trei trofee cu Slagelse. Dispusă să aducă ceva din metodele de antrenament nordice, acolo unde, toată lumea ştie, handbalul se joacă zîmbind şi fiecare gol e sărbătorit cu braţele în sus. Dispusă să le provoace pe jucătoare la un regim cu antrenamente mai puţine, dar cu mai multă responsabilitate individuală.
În ultimii 7 ani, Oltchim a adus alţi trei antrenori străini, pe care i-a sacrificat însă fără milă cînd s-a considerat că nu fac faţă. E acolo o exigenţă care roade nervi, secretă stres, alungă somnul. E adevărat însă că nici unul nu se numea Anja Andersen. Pentru ea, spre deosebire de Marit Breivik, poate fi de-ajuns o provocare în planul handbalului. Despre cultura românilor va afla mai tîrziu cîte ceva.
{{text}}