Olivian Goţiu spune că "Il Luce" a fost un vizionar: "Uneori, credeam că sînt omologul lui Lucescu!"

Puştiul care avea 16 ani cînd a început să numere cîte pase dă Petcu ori cît aleargă Klein îşi aminteşte că muncea o zi şi o noapte după fiecare meci al Hunedoarei





"Gazeta" a prezentat ieri mărturisirea lui Adriano Bacconi, italianul care l-a asistat pe Lippi din punct de vedere informaţional la titlul mondial cucerit de Italia în Germania 2006. Bacconi declara că "Mircea Lucescu a gîndit un sistem folosit ulterior de marii antrenori ai lumii". La rîndul său, "Il Luce" a adăugat: "Povestea s-a născut la Hunedoara. Un tînăr, Olivian Goţiu, făcea asta cu creionul şi hîrtia...".



M-am întîlnit cu Olivian Goţiu. "Tînărul" are azi 48 de ani şi e director general la o firmă de panificaţie din Bucureşti. A studiat Electronica şi relaţii Economice Internaţionale. A făcut un MBA în Atlanta. "Cînd l-ai văzut ultima dată pe Mircea Lucescu?". "Cred că în 2008, m-a invitat să mergem cu elicopterul la Hunedoara, au fost nişte acţiuni acolo. Mai vorbim, rar, la telefon. Fiecare cu calea lui în viaţă, nu?". Probabil. În vocea lui Olivian, respectul faţă de Lucescu se întrepătrunde cu nostalgia. Dacă ar fi cu cinci decenii mai în vîrstă şi dacă ar fi fost femeie, l-aş fi asemuit cu Rose Dawson, bătrîna care povestea atît de frumos în "Titanic".



Şi Olivian Goţiu e gata să dea timpul înapoi. Hunedoara, 1979.





- Olivian, Mircea Lucescu spune că înaintea lui Adriano Bacconi, ai fost tu.

- Bine, e o glumă de-a lui chestia asta. Ce a început să facă Bacconi la Pisa şi, ulterior, la Brescia, nu se compară cu ceea ce făceam eu în 1979, la Hunedoara. Pe atunci, noi nu ştiam ce e un computer, cred că nici nu-mi imaginam cum arată. Era o muncă teribilă. Teribil de grea, dar şi de pasionantă în aceeaşi măsură.





Cheful de la Mînerău





- Cum începe povestea?

- Povestea începe cu venirea lui Lucescu la Hunedoara. De fapt, la ceva timp de la venirea sa. Era un nume mare în fotbal. Fusese căpitanul echipei naţionale, jucase la Campionatul Mondial din Mexic, scrisese istorie la Dinamo. Cînd tatăl meu, care era director tehnic la Ocolul Silvic,  a organizat o petrecere la noi, la Mînerău, şi a venit Mircea Lucescu, păi, a ieşit tot satul pe uliţe! Mînerău e la vreo 2 kilometri de Hunedoara. A fost ceva deosebit şi, simţindu-se atît de bine acolo, Lucescu venea tot mai des. Lui îi plac lucrurile simple şi sincere. Ce putea fi fals la Mînerău? Aşa l-am cunoscut şi pe Dan Cristea, pe care el îl luase la Hunedoara.



- Dan Cristea, care e azi şeful Comisiei de Istorie şi Statistică la FRF?

- Exact. Dan Cristea era un tip fabulos! Nu vedea, nu visa şi nu mînca nimic în afară de fotbal. Eu aveam pe atunci 16-17 ani. Cristea coresponda cu prieteni din străinătate şi primea tot felul de reviste străine de fotbal. Era prieten chiar cu un ziarist englez de la revista "Shoot!". Din zilele acelea, am început să visez şi eu numai fotbal. Am trimis un anunţ în celebra revistă "World Soccer" că vreau să corespondez pe teme de fotbal şi să fac schimburi cu colecţionarii. Într-o bună zi am primit o scrisoare în care un englez scria că-n schimbul unei publicaţii de sport din ţările comuniste, îi pot cere absolut orice alt produs englezesc, indiferent cît costa produsul respectiv. Că era revistă, că era carte, că era ziar, nu conta.





Ce era "Sportîn Medee"





- Şi?

- Şi am mers la Poştă. Am luat catalogul publicaţiilor din ţări comuniste şi am observat că abonamentele la presa socialistă erau foarte ieftine. M-am abonat la fel şi fel. "Futbol i Hochei" din URSS, "Pilka Nozna" din Polonia, "Tempo" din Iugoslavia... Veneau cu mare regularitate. Dar cele mai preţioase "piese" pentru prietenul meu din Anglia erau un ziar din Albania, "Sporti Populor", şi, mai ales, "Sportîn Medee"...



- Aoleu, cum sună... Ce era?

- Un săptămînal din Mongolia! Dar nu-ţi imaginezi cum arăta! Groaznic! Te uitai la fotografii şi nu ştiai dacă e de la un meci de fotbal sau unul de volei! Era însă o "piesă" rară. Fiecare zi în care primeam acasă ziarele astea plus cele în care-mi ajungeau plicurile din Anglia era o sărbătoare! Fugeam la Dan Cristea şi le analizam. El selecta cam ce l-ar putea interesa pe Mircea Lucescu. Într-una din zile Lucescu mi-a spus că l-aş putea ajuta la analiza jucătorilor. "Cum?", l-am întrebat eu, mirat. Mă gîndeam "de ce eu şi nu altul, mai în vîrstă?". A început să-mi explice cu calm că are nevoie de cineva care să nu fie din cale-afară de pasionat de fotbal.





Dumitriu IV şi Petcu, punctele de plecare





- ?

- Da, pentru că, fiind prea pasionat, erai tentat să urmăreşti cu mare atenţie jocul, or el voia să-i urmăreşti doar anumiţi jucători. Ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Prima probă a fost să-i monitorizez pe Dumitriu IV şi pe Petcu. Era în returul ediţiei 1978 - 1979, cînd Corvinul a promovat în "A". Lucescu observase că Petcu nu participa la faza defensivă, iar Dumitriu IV o făcea foarte bine, dar greşea pasele. Ştia asta, dar voia să o vadă şi statistic. Am mers sus, la "oficială", cu un creion şi cîteva coli şi tot meciul am stat cu ochii pe cei doi. Seara, acasă, am numărat tot ceea ce-mi notasem. Statistica îi dădea dreptate lui Lucescu. A doua zi i-am prezentat cifrele şi aşa a început totul.



- Singur?

- La început, da. Pe parcurs însă, pe măsură ce solicitările creşteau, am cooptat-o în "sistem" şi pe sora mea, Liliuţa, care era mai mică decît mine cu doi ani. Am încercat cu tot felul de prieteni şi vecini, dar fie se plicitiseau, fie li se părea obositor, fie îşi dădeau seama că urmărind anumite lucruri, ratau meciul. Ne-a mai ajutat Angelica, o prietenă a surorii mele, care era foarte mîndră că ea poate face ce nu fac băieţii, şi un prieten de-al meu, Ovidiu Palcău.





O noapte şi o zi





- Concret, ce făceaţi?

- Păi, ajunseserăm să monitorizăm şi cît aleargă Klein într-un meci sau cîte curse face Rednic.  Evoluam! Am fost la tipografie şi ne-au tipărit nişte foi cu chenare, cu capete de tabel... Azi am văzut că în timpul meciului se dau cîţi kilometri a alergat cutare jucător. Noi, la Hunedoara, stăteam cu ochii pe Klein, de exemplu, şi notam: cursa asta a fost de 30 de metri, cealaltă de 40, următoarea de 50 şi tot aşa. Apoi adunam şi vedeam cît a alergat în total. Bine, era o metodă empirică, dar aveam pe atunci alte mijloace?



- După meci le discutaţi cu Mircea Lucescu?

- Meciurile erau duminica, de la 11. După meciuri, mergeam acasă, adunam, conspectam, desenam. Pînă noaptea, tîrziu. Luni i le prezentam lui Nea Mircea. Era cel mai frumos moment. Noi, nişte copii, şi dumnealui trăgînd concluzii după observaţiile noastre! De multe ori nu-l găseam. Aflam că a plecat la Bucureşti, sau că e la Combinat la nu ştiu ce şedinţă... Îmi părea tît de rău că se amînă momentul, încît uneori izbucneam în plîns! Cîteodată eram atît de mîndru de mine, încît credeam că sînt omologul lui Mircea Lucescu.





"La el am văzut ce înseamnă munca"





- Care e finalul?

- Cînd eu am început să mă pregătesc pentru admiterea la facultate, prin 1980 - 1981. Am intrat la Electronică şi Telecomunicaţii la Timişoara, era cea mai grea dintre facultăţile care scoteau ingineri. Apoi am plecat în armată... Ajunsesem însă departe cu "sistemul" nostru. Analizam chiar faze, mă punea să-i desenez cum se văd din tribună anumite scheme pe care le lucra la antrenamente. Omul acesta este un perfecţionist. Eu mi-am admirat foarte mult profesorii. Între 2004 - 2006 am făcut un MBA la Univeristatea din Atlanta în Managementul Afacerilor. Nimeni însă nu mi-a insuflat mai apăsat ideea de muncă, de profesionalism şi de pasiune aşa cum a făcut-o Mircea Lucescu la Hunedoara.





"Cînd terminam orele, fugeam acasă la doamna Neli. Mîncam, apoi plecam la Dan Cristea să răsfoim reviste şi să vedem ce l-ar putea interesa pe Mircea Lucescu"



"Lucescu era în priză tot timpul. Ţin minte cum pierdea trenul de Bucureşti, se urca în Dacia lui roşie şi gonea ca să-l ajungă din urmă la Călan"



"Niciodată n-am mai făcut ceva cu atîta pasiune cîtă am pus în analizele acelea de la Hunedoara"



"N-am primit nici un ban. Recompensele erau că mergeam cu ei în cantonamente şi în deplasări. Nu exista bucurie mai mare"