Sergiu Adrian Adam scrie despre motivaţia suporterilor de a mai asista pe viu la meciurile echipei favorite
Duminică noaptea, pe site-ul Gazetei Sporturilor citeam o ştire de statistică sportivă : cică la meciul Stelei cu Bistriţa au fost în Ghencea 1.923 de spectatori. Ca o ironie a sorţii, meciul următor al Stelei va fi tot în Ghencea, cu Rapid, club înfiintat în 1923! O fi şi numerologia o ştiinţă.
În fine, astfel de evenimente nu fac decît să confirme ceea ce ştiam de mult despre fotbalul românesc, anume că este în moarte clinică. Altfel spus, sufletul fotbalului românesc e în drum spre Rai (sau mai degrabă Iad), iar leşul a început să putrezească pe stadioane şi prin birourile Ligii.
Dar hai să fim cinstiţi, îi poţi învinui pe suporteri cu ceva? Îi poţi trage la răspundere pe bieţii oameni pentru că nu-şi iubesc echipa, pentru că nu şi-o susţin, pentru că nu sînt lîngă ea? (Doamne, ce clişee!)
Ce motive mai are suporterul român să meargă la stadion? Cred că primele 10 răspunsuri ar fi: să scape de nevastă, să facă o cură cu seminţe, să îşi facă norma săptămînală de înjurături sau orice altă tîmpenie, dar în nici un caz să vadă fotbal.
Biletele la meci sînt ieftine, totuşi, a te uita 90 de minute la un meci din România a început să fie o pierdere de timp sau un timp de enervare. Mai nou, pînă şi la Timişoara (sau la Craiova) din ce în ce mai puţini oameni merg la stadion. Craiovenii sînt parcă de-nţeles...
Prietenul meu cel mai bun, care este un "catalan desăvîrşit", nu uită să mă întrebe periodic: "De ce mai urmăreşti campionatul românesc?". Şi, recunosc, pe zi ce trece, îmi vine tot mai greu să-i ofer un răspuns serios. Poate c-o fac din obicei, sau poate din milă, sau, măcar, pentru a fi eu cel de-al 1923-lea plus 1.
Chemaţi sufletul înapoi, spectatorii trebuie să fie sufletul!
{{text}}