Inima zgurii e într-un sigur loc, acolo unde merită să stai de dimineaţă pînă seara
Sînt la Paris! Da, da, nu glumesc. Stau pe bulevardul Exelmans, la un hotel cu nume identic, nu prea luxos, doar decent, 6,1 a fost notat pe un site supercirculat de rezervări. În fine, nu asta contează, nu?, oricum nu dau pe acolo decît ca să dorm. În fiecare dimineaţă, după micul dejun, iau metroul de la staţia cu acelaşi nume, pe linia cu numărul 9, merg pînă la a doua oprire, Michel-Ange Auteuil, încă o staţie pe altă magistrală, 10, şi gata! am ajuns la Porte d'Auteuil.
O plimbare scurtă pe jos, pe un bulevard inundat de lume de toate vîrstele. Un rîu pestriţ ce se va vărsa în complexul Roland Garros. Coroana arenei Philippe Chatrier se vede deja printre copaci, dantelărie sobră ornată cu verdele acela închis, de frunză. Am ajuns. Ce diferenţă e între ora asta a dimineţii şi ceva mai tîrziu, cînd totul o să clocotească de zumzet şi de culoare! Acum e relativă linişte, şi chioşcurile au parcă obloanele adormite, zgura miroase a proaspăt udat, coşurile de gunoi sînt goale şi nu se aude nici un arbitru anunţînd scorul. E aproape de 11:00 dimineaţa în imperiul roşu. Ora cînd nimic nu e decis, cînd totul e încă posibil. Ora cafelei cu lapte, a brioşei şi a... cam atît (diurna nu e chiar atît de mare).
Încet-încet, lucrurile se animă. Jucătoare şi jucători vin pe alei, cărînd genţile cu rachete - ei, genţile cu rachete şi poşete ca de stradă - ele. Unele. Tribunele încep să primească tot mai mulţi spectatori, la prînz deja nu mai găseşti locuri nici pe terenul 17. Ai şanse să dai nas în nas nu cu Federer sau Şarapova, că pe ei îi însoţesc nişte domni în costume închise la culoare, cu ochelari compacţi, dar cu un Davîdenko da. Deşi poate şi pe el îl păzesc nişte domni, dar sînt mai discreţi.
Un sandviş adus de acasă, apă la fel, că Vittel-ul la faţa locului e precum şampania la restaurant, cremă de protecţie solară, corzi vocale bine antrenate, fără îngheţată, care oricum îngraşă, şi picioare bune, ca să poţi să brăzdezi complexul de colo-colo, în căutarea meciului ideal. A, şi o şapcă. Mai veche, dacă se poate, cele de la faţa locului costă 26 de euro, ce mai zicem de pălăriile Trilby ale VIP-urilor, care sînt 90.
Toate astea merită însă atît de mult. Merită, în primul rînd, timp. De la 11:00 pînă la ultimul meci, cînd se lasă noaptea peste Paris şi mingea e ca o lămîie pe cale să se usuce. Cînd totul se concentrează pe acel ultim teren pe care se mai joacă, cînd aleile sînt goale şi aproape nimic nu mai e posibil. Pînă mîine, cînd o luăm de la capăt. E singura perioadă din an cînd Parisul are un rival chiar în interiorul său. Aşa că mergeţi la Roland Garros dacă puteţi! Eu mă întorc la hotel Exelmans, pardon, la redacţie, visul e gata, poate la anul!
{{text}}