Isner şi Mahut se vor întîlni din nou în primul tur la Wimbledon. Pe cînd tie-break în decisiv?
Dacă nu vezi scris negru pe alb, de fapt negru pe crăcuţele tabloului principal, nu-ţi vine să crezi. John Isner şi Nicolas Mahut vor da din nou ochii unul cu altul în primul tur de la Wimbledon. Da, cei doi tipi care au nimicit anul trecut toate recordurile de durată cu meciul lor de 11 ore şi 5 minute jucat, evident, tot în runda inaugurală de la All England Club. Numai setul decisiv a durat 8 ore, întreaga dispută s-a întins pe trei zile, iar toată confruntarea a numărat 183 de game-uri. Toate acestea sînt cifre care transformă precedentele recorduri în nişte numeraşe patetice. Cei doi au servit împreună 215 aşi, 113 Isner, 102 Mahut.
Unora le-a plăcut meciul. Mie, nu. Din simplul motiv că simţeam un nod în gît la fiecare jumătate de oră petrecută pe teren de jucătorii care abia îşi mai tîrau picioarele spre sfîrşit. Dar care sfîrşit? 6-4, 3-6, 6-7 (7), 7-6 (3), 70-68, acesta e scorul complet al unui meci pe care istoria îl va păstra drept reper monstruos. În timp ce publicul striga "We want more! We want more!", iar comentatori de toate limbile exclamau "Extraordinar!" la fiecare as catapultat spre terenul advers, Isner se mai deshidrata puţin, pe Mahut îl mai rodea un pic stomacul, tensiunea şi respiraţia se reglau tot mai greu, mineralele părăseau corpurile celor doi fără ca băuturile energizante să le pună la loc suficient de repede.
Nu e cinstit să fie obligat cineva la un asemenea efort, chiar dacă un asemenea meci apare o dată pe secol. De fapt, nu e cinstit nici măcar un efort dintr-o dispută încheiată 16-14, 12-10 sau chiar 9-7 în decisiv. După ce a cîştigat meciul-maratonissim, John Isner a stabilit apoi un alt record: al celei mai rapide eliminări din turneu în turul următor. Pentru că asta se întîmplă, cel care învinge într-o confruntare cu prelungiri e aproape condamnat la înfrîngere în turul următor. Nu e, literalmente, timp pentru o refacere eficientă.
Săracul Mahut mărturisea zilele trecute că speră să nu mai revină pe terenul 18. Îi trezeşte, automat, amintiri ale unui consum energetic şi psihic inuman şi, în cazul lui, cuplat cu o înfrîngere. Nici Isner nu ar fi, probabil, mai fericit, dar o nouă dispută directă cu francezul, în aceiaşi termeni, sună drept un cinism atroce. Poate însă că e un semn de Sus. Poate că aşa se vor hotărî organizatorii turneelor de Mare Şlem, mai puţin US Open-ul, care are deja, să introducă tie-break în decisiv. E soluţia cea mai simplă şi la îndemînă. Şi, unde mai pui, există deja în regulament. Trebuie doar adoptată.
{{text}}