Obişnuită a curselor de veterani, femeia din Vulcan iese accidental din traseu în cursa de pe 6 august. Se rătăceşte şi pierde pentru 25 de ore contactul cu lumea. În aceste timpuri, cînd oamenii petrec două ore pe zi cu telefonul mobil în mînă, căutînd prezenţa celorlalţi, atleta a reuşit să nu treacă linia de finiş a alienării şi a rupt scenariul nebun în care putea fi devorată de urşi sau mistreţi.
Regizorul britanic Danny Boyle, directorul artistic al ceremoniei de deschidere pentru JO Londra 2012, a vizat un triumf artistic şi comercial cînd a lansat, anul trecut, filmul "127 de ore". O poveste incredibilă despre supravieţuirea tînărului Aron Relston, căzut pradă naturii în pustietatea unui mare canion din Utah, în timpul unei escapade singuratice teribiliste. Pelicula a avut finalmente şase nominalizări la ultimele premii Oscar. Boyle nu-şi va fi închipuit însă niciodată că, undeva în România, scenariul lui va avea curînd un corespondent tulburător.
Maratonistă de la 44 de ani
Eroul din viaţa reală se numeşte Violeta Munteanu, o femeie de 53 de ani din oraşul Vulcan, în Valea Jiului. Mai precis, e istoria fabuloasă a concurentului cu numărul 127 de la prima ediţie a Maratonului Retezat, desfăşurat pe 6 august. Da, tot 127, ce coincidenţă, o nouă luptă la limita dintre viaţă şi moarte!
Acesta e însă începutul. Violeta a ales proba cea mai epuizantă din atletism în urmă cu circa un deceniu! "Fiul meu, Florin, participa deja la competiţii similare pentru juniori şi am zis să-mi încerc şi eu forţele, mai ales că am avut înclinaţie către sport de mică. Făcusem gimnastică în copilărie", explică Violeta pasiunea sa de la senectute.
Avalanşa de medalii din dormitor
A prins repede gustul victoriilor de la întrecerile de veterani, cu participări şi peste hotare, în Franţa, Ungaria, Cipru. Cu succese unul după altul, aşa că dormitorul său, la etajul 6 al unui bloc din Vulcan, într-un apartament cu două camere, e înţesat cu zeci de medalii şi cupe, aşezate cu grijă în vitrină sau pe masă.
"Parcurg cam 5 kilometri la fiecare două zile", vorbeşte Violeta despre antrenamentele sale, făcute pe străzile în pantă ale urbei din Valea Jiului ori pe potecile accidentate dinspre Pasul Vulcan, în zona unde telegondola Elenei Udrea rulează în gol din lipsă de călători.
Cursă la 2482 metri
Şi urmează întîlnirea faţă în faţă cu soarta. Decizia şi tentaţia de a se înscrie la Maratonul Retezat erau fireşti, cursa urma să se desfăşoare la o aruncătură de băţ de casă. Aşa că Violeta şi fiul ei s-au numărat printre cei 30 de atleţi aflaţi la startul unui rute supersolicitante. Cu plecare din localitatea Râuşor, la 1250 m altitudine, şi ajungînd în circuit chiar pe vîrful Retezat, la 2482 m!
Florin, instructor de fitness la "Le Club" în Bucureşti, va trece primul linia de sosire, dar mama sa va străbate supliciul unei experienţe traumatizante: "din cauza lipsei marcajelor şi a unor voluntari slab instruiţi sau absenţi", cum motivează chiar familia Munteanu, Violeta a ieşit la un moment dat din traseu, s-a pierdut, a nimerit într-un jnepeniş, a fost dată dispărută pentru 24 de ore, iar viaţa ei s-a jucat mai departe la ruleta destinului.
"Ştiam foarte bine vorba care spune că muntele îşi cere mereu ofranda. Şi m-am gîndit că eu voi fi o jertfă a muntelui, pe care voi continua însă să-l iubesc întotdeauna" (Violeta Munteanu, maratonista rătăcită în Retezat)
"Cei de la Salvamont ne-au explicat că doamna a suferit un atac de panică, ceea ce sugerează o boală psihică. În concurs se pleacă pe propria răspundere, nu facem control medical. Anul viitor nu vom mai avea secţiune de veterani" (Dan Zaharie, organizator maraton)
37 km a însumat traseul Maratonului Retezat, cu aproape 5 km mai puţin decît distanţa clasică a celei mai solicitante curse din atletism.
"Cîntam, strigam, vorbeam cu mine şi aveam vedenii"
Cînd a realizat că s-a pierdut pe munte, Violeta Munteanu a suferit un atac de panică. Convinsă că va pieri, a agăţat de o ramură numărul de concurs, 127, pentru ca trupul sfîşiat de animale să-i fie recunoscut. Salvamontiştii au auzit a doua zi un strigăl de disperare, ultimul sunet cu care atleta se hotărîse să mai provoace destinul.
Povestind ieşirea ei vremelnică şi cutremurătoare din lume, atleta rîde, uimitor, între episoadele de coşmar. Acum stă pe un scaun în bucătăria de acasă, alături de soţul şi fiul ei, oameni care o iubesc. Acasă şi oameni. De aceea, cuvintele i se leagă fără poticniri, ca şi cum Violeta ar povesti un documentar captivant de pe Discovery.
"Salvamontiştii m-au derutat!"
"Am plecat în cursă la 9 dimineaţa, iar pe la ora 16:00 ajunsesem într-o bifurcaţie, unde m-am încurcat, pe la Crucea Trăznitului, dincolo de lacul Bucura. Am fost orientată de un tip de la Salvamont spre dreapta în loc de stînga. Am nimerit întîi peste nişte bolovani uriaşi, pe care a trebuit să-i escaladez şi apoi m-am tot dus la vale. Nu mai era nici o potecă, se vedea un pisc în faţă şi mă gîndeam că acolo trebuie să ajung". Mărturia Violetei curge mai departe firesc. Secunda decisivă se pierde cumva: a fost îndreptată, din greşeală, spre pustiu.
Iar filmul speranţei se rupe după trei ore de rătăcire: "Se lăsase seara şi am înţeles că nu mai am scăpare. Eram într-o poiană de jnepeniş, aproape de un rîu. Dacă mergeam în jos, pe cursul apei, dădeam într-o cascadă. Peste albie, era un hău, iar dincolo se întindea o pădure deasă de brăduţi, de care nu puteai trece decît cu securea în mînă".
Devorată de ţînţari
Şi a trebuit să reacţioneze rapid: "Am smuls nişte iarbă înaltă şi mi-am făcut un culcuş, sub un copac. Am stat tot timpul în fund, am început să-mi masez picioarele ca să evit hipotermia, în timp ce roiuri de ţînţari mă năpădeau din toate părţile. Cînd încă mai era un pic de lumină, am văzut că, atunci cînd mă ştergeam pe faţă, îmi rămînea sînge pe mîini de la insectele care mă înţepau. Mi-am pus în cap gluga de la «foiţa» de ploaie, dar tot simţeam cum mă atacă, îmi intrau prin colanţi!".
Numărul de concurs, pentru recunoaşterea resturilor
N-a mai durat mult pînă cînd Violeta, udă la picioare din cauza marşului printr-o mlaştină în căutarea salvării, a intrat în panică: "După ce a dispărut luna, întunericul devenise atît de adînc, încît nu-mi mai vedeam nici palma pusă în faţa ochilor! Reacţionam la fiecare foşnit şi m-a cuprins o teamă teribilă de sălbăticiuni. Mi-am agăţat numărul de concurs în pom, zicîndu-mi că dacă mă mănîncă vreo lighioană, măcar cine-mi găseşte resturile pe aici să ştie imediat despre cine e vorba!". Zona e, într-adevăr, înţesată cu urşi, vipere şi mistreţi, spun specialiştii. Dar nici un animal n-a adulmecat "vînatul" neaşteptat!
Patru afine pe oră
Iar instinctul de supravieţuire al femeii a funcţionat perfect şi atunci cînd a fost vorba despre propria hrană: "Am găsit afine în apropiere şi mîncam cîte trei, patru bobiţe pe oră. Dar nu prea mi-era nici foame, nici somn. Şi nici n-am plîns o secundă!". Aşa a strunit spaima pînă s-a crăpat de ziuă, cînd mintea ei a pornit să deseneze alte scenarii de evadare din pustietate.
"Dimineaţa era ceaţă şi bătea un vînt tăios", continuă Violeta. Singurul ei reper de timp rămăsese ceasul de pe telefonul mobil, a cărui baterie a rezistat. Fără semnal, aparatul nu-i folosea în rest la nimic. Doar să mai vadă imaginea căţeluşei de acasă, postată pe ecran.
"Mi s-a părut că văd doi tineri care se sărutau"
Reacţiile începuseră să-i scape uşor de sub control: "Cîntam şi strigam întruna în speranţa că mă va auzi cineva. Aveam şi vedenii. La un moment dat mi s-a părut că văd în faţa mea doi tineri care se sărutau. Am ţipat «Domnule, domnule, aici sînt, salvaţi-mă!».
Imaginea s-a risipit cînd m-am apropiat. Vorbeam cu mine, îmi spuneam ce trebuie să fac, dar, epuizată, pe la 5 după-amiaza mi-am făcut rugăciunea şi eram pe punctul de a abandona lupta, mai ales că se apropia din nou noaptea. M-am urcat pe un bolovan şi am zis că e ultimul strigăt de salvare pe care-l încerc".
S-a întors pe propriile picioare
Şi minunea s-a înfăptuit: "M-a auzit unul dintre salvamontiştii care plecaseră de dimineaţă în căutarea mea. Era pe o culme destul de îndepărtată, dar a avut ureche bună! După vreo jumătate de oră, m-am intersectat cu ei. Am simţit o uşurare incredibilă. Am mai avut chiar putere să merg pe picioarele mele vreo şase ore, pe o coborîre abruptă, dar spre final am avut nevoie de ajutor ca să ajungem la cabana unde am înnoptat, în zona startului de la Râuşor".
"Cînd m-au găsit, nu m-a întrebat nimeni dacă sînt sănătoasă sau dacă am vreun picior rupt. Mi-au zis doar «Hai să mergem şi nu uita că te-ai născut a doua oară!»" (Violeta Munteanu, maratonistă)
"N-am simţit nevoia nici unei asistenţe medicale după ce am scăpat. La cîteva ore după ce s-a terminat coşmarul eram deja fresh!" (Violeta Munteanu, maratonistă)
"Pînă să aflăm că trăieşte, mi-am închipuit că Violeta a sfîrşit fie în vreo prăpastie, fie mîncată de animale. M-am prăbuşit în fotoliu, uşurat, cînd am aflat că e vie, slavă Domnului!" (Ioan Munteanu, soţul maratonistei)
"Acest om, Dan Zaharie, n-ar mai trebui lăsat să organizeze la anul un maraton atît de riscant. Nu are habar ce dificultăţi implică un traseu de acest gen şi expune oamenii unor riscuri teribile" (Florin Munteanu, fiul maratonistei)
"Violeta a fost sfătuită la un moment dat pe traseu să o apuce pe drumul pentru semimaraton, fiindcă era în întîrziere mare. N-a ascultat şi a luat-o în altă direcţie. A furat-o peisajul, s-a instalat şi panica şi aşa a ajuns într-o situaţie limită" (Ovidiu Budean, coordonatorul Serviciului Salvamont)
Soţul Violetei a trecut şi el pe lîngă moarte
Şansa e cea care a făcut ca familia Munteanu să fie ocolită de o altă tragedie, în '93. Aflat în mină, unde efectua nişte măsurători, soţul Violetei, Ioan, a fost prins în ambuscada subterană creată prin desprinderea unui bloc de piatră de două tone: "Un coleg de-ai mei a murit, iar altul s-a ales cu leziuni grave. Eu am scăpat cu doar cîteva zgîrieturi şi datorită căştii de protecţie: a fost strivită de piatră, dar n-a ajuns să-mi atingă capul! Bolovanul uriaş se proptea fragil inclusiv pe un fir de iluminat, suficient cît să nu se prăvale peste mine. Am simţit atunci cu adevărat ce înseamnă frica de moarte!".
"Cursa nu trebuia să înceapă"
Florin Munteanu, învingător în maraton şi fiul femeii dispărute, semnalează că organizatorii au încălcat cele mai elementare norme de securitate pentru un concurs atît de periculos
- Florin, ai cîştigat maratonul în care mama ta s-a rătăcit. A fost în regulă această cursă?
- Un traseu dur chiar şi pentru cei cu experienţă! Şi cred că organizatorii nici nu mai aveau dreptul să dea drumul la concurs! Cu două săptămîni înainte de start ar fi trebuit să aibă aprobare de la Comisia de Sport a Judeţului, iar Salvamontul să pună la dispoziţie echipaje pentru studiul traseului şi marcaj. Dar în preziua maratonului, Dan Zaharie, omul care a gestionat evenimentul, habar n-avea de parcurs. Oricum, îl mai schimbase de două ori în ultimele două săptămîni, iar pe cel ales am convingerea că nu l-a străbătut niciodată înainte pentru a se asigura că e OK!
- Au existat pe traseu oameni care să ajute la orientarea concurenţilor?
- A avut foarte puţini voluntari, iar cei folosiţi au plecat la 14:00 de la punctele intermediare. Adică cine a ajuns după acea oră la check-point-urile stabilite n-a mai întîlnit pe nimeni. Eu am dat la un punct peste oameni care habar n-aveau că pe acolo trece un maraton! Riscul de a ieşi rău era imens dacă erau vreo sută de participanţi. Şi au mai existat încă două anomalii.
- Anume?
- N-a existat cronometrare. Eu nu ştiam ce timp am făcut dacă nu aveam ceasul la mînă! Şi e inadmisibil ca participanţilor să nu li se impună să aibă la ei un fluier de semnalizare pentru situaţii de urgenţă. Şi să se şi verifice dotarea la start!
Organizatorii: "Noi i-am zis «oaia neagră»"
Dan Zaharie, şeful Asociaţiei LIBRA Natura din Timişoara, care a organizat evenimentul, recunoaşte că, la prima ediţie, n-a funcţionat totul perfect: "E clar că la anul le vom pune la dispoziţie concurenţilor cîte un fluier de semnalizare. Iar despre acuza familiei Munteanu că traseul nu era marcat, e un neadevăr, fiindcă s-a mers pe trasee turistice, identificate corespunzător. Am avut toate aprobările necesare desfăşurării concursului. Violetei i-am spus «oaia neagră» după tot ce s-a întîmplat, pentru că nu-mi explic nici acum de ce a ieşit dintr-un traseu clar şi de ce n-a urmat sfaturile primite pe parcurs de a se opri, din cauza oboselii şi a orei tîrzii".
Concurs girat de Ministerul Elenei Udrea
Maratonului Retezat a fost o competiţie girată şi de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, condus de Elena Udrea. Astfel, între organizatori şi MDRT a existat un acord de utilizare a brandului de turism al României, astfel că, pe site-ul concursului şi pe toate materialele de promovare, celebra frunză a stat la loc de cinste. "Nu au fost implicate resurse financiare", e precizarea ministerului. Dar Dan Zaharie admite că va încerca să pluseze anul viitor: "Voi căuta să propun un dosar complet, prin care să obţinem şi finanţare".
3 e numărul voluntarilor care au lucrat oficial pentru prima ediţie a Maratonului Retezat
{{text}}