În Rusia, echipele mor în accidente îngrozitoare. În România, cluburile dispar lent şi chinuitor, iar reclădirea lor pare pasul imposibil.
Săptămîna trecută, cerul a trimis nervos către pămînt o echipă întreagă de hochei. Avionul în care zburau liniştiţi către Belarus, spre un meci din Cupa Continentală, jucătorii de la Lokomotiv Iaroslavl a căzut, făcînd să dispară, ca din suflul acid al unui magician ostracizat, 43 de vieţi. Cehi, ruşi, germani, hocheişti, oameni. Fotografiile lor au fost aşezate pe gheaţă de adversarii ce urmau să le fie gazde şi au ajuns să le fie bocitoare. O arenă s-a umplut ochi şi i-a aplaudat printre plînsete, ca şi cum ei nu ar fi plecat niciunde.
Din fericire, în România nu s-a prăbuşit vreodată o aeronavă care să poarte la bord sportivi. Cu toate acestea, şi la noi echipe întregi s-au şters de pe faţa lumii, cu violenţa şi neînţelesul unui bombardament atomic. Unirea Urziceni s-a preschimbat doar într-un crater scos la o licitaţie care nu pasionează pe nimeni. Universitatea Craiova s-a stins, în urletul suporterilor. Din baschet, Steaua a murit de două ori în 15 ani. Se mai aud ecouri de fantome familiare, cum ar fi Corvinul Hunedoara sau Progresul Bucureşti. Epidemia s-a extins chiar la următorul nivel – boxul autohton a fost lăsat să agonizeze, pînă ce s-a trezit legat la aparate, în moarte cerebrală, la mîna unor medici fără licenţă.
La noi, sportul îşi dă, pe alocuri, obştescul sfîrşit din lipsă de finanţe şi nepăsare. Se poate spune că hocheiştii de la Lokomotiv au murit, paradoxal, pentru că aveau bani. Ca să străbaţi Rusia, de pildă, etapă de etapă, îţi trebuie bani, nu glumă. Distanţele lor rîd de ale noastre şi îşi iau uneori jertfa. Totuşi, Lokomotiv a dat lumii de ştire că trăieşte. Treizeci de jucători şi-au exprimat deja dorinţa de a juca pentru acest club. Mai exista şi varianta ca fiecare formaţie din prima ligă rusă să trimită cîte un hocheist la echipa din avionul blestemat, ca s-o reconstruiască.
Telenovelele noastre sînt mărunte şi multe, intrate în ordinar şi, drept consecinţă, aşteptate, pîndite după colţ. Nu vorbim despre dacă, ci despre cînd vom nota în calendar următoarea dispariţie. Tragediile altora sînt rare, iar pe cenuşa lor începe să se clădească, aproape de a doua zi, altceva. Minţile şi voinţele nu par împietrite, chiar dacă sufletele sînt. Acolo, un motor mic şi neobosit lucrează, aici, totul rugineşte revoltător. La noi, sfîrşitul unor echipe e mai definitv decît moartea în sine.
La alţii, moartea e o iluzie dureroasă. La noi, e o stare de spirit.
{{text}}