Brazilianul povesteşte cu umor despre cum este viaţa în circuit, dar şi despre meciul cel mai important pe care l-a arbitrat, finala Wimbledon din 2011
Are 46 de ani, locuieşte în Sao Caetano do Sul şi e arbitru de scaun de două decenii. A ajuns să facă acest job în urma unui ultimatum lansat de cea care îi era şefă la mijlocul anilor '80. Bernardes era instructor de tenis la Sao Paulo, dar cînd s-a disputat o întîlnire de Cupa Fed acolo, în oraş, s-a înscris ca arbitru de linie. I-a plăcut atît de mult încît a început să călătorească prin Brazilia, la turnee de toate categoriile, pînă cînd Cassi Lorenzini l-a pus să aleagă: ori instructor de tenis, ori arbitru. Carlos s-a oprit la a doua opţiune. Şi acum nu regretă deloc. Este unul dintre cel mai bine văzuţi arbitri de scaun din lume, lucrează pentru ATP şi are "gold badge", insigna de aur, cel mai înalt rang profesional, care-i permite să conducă orice fel de meci.
- Carlos, cum e să fii arbitru de scaun, atîta timp departe de casă, de familie?
- E complicat. Sînt 35 de săptămîni într-un an în care lucrez şi nu e puţin deloc. Sper ca din sezonul viitor să se reducă la 25-26. Cel mai rău e că ajungem rar pe acasă şi nu petrecem suficient de mult timp cu cei dragi.
- Cum ajungeţi să oficiaţi anumite turnee? Puteţi să alegeţi?
- În principiu, da. Ne întîlnim cu supervizorii în fiecare an, în iulie, şi ne exprimăm opţiunile. Sigur, nu putem alege Barcelona, apoi Tokyo, apoi Melbourne. Trebuie să existe o legătură.
- Ai insigna de aur. Sînt mulţi arbitri în această categorie?
- Cred că sînt mai puţin de 30, ATP, WTA şi ITF la un loc, plus alţi trei care sînt în afara acestor organizaţii.
- Cum se ajunge pînă acolo?
- Trebuie să porneşti de la zero, de la white badge. Facem un curs teoretic şi practic organizat de federaţia internaţională, care apoi îţi permite să oficiezi la nivel naţional. Următorul pas e bronze badge, poţi conduce meciuri internaţionale în challenger-uri, calificări de turnee şi chiar unele concursuri ATP 250. Apoi vin silver şi gold badge, după numeroase evaluări şi în funcţie de numărul de meciuri. Trebuie să ai cam 100 pe an. Poţi ajunge la cel mai înalt nivel în cinci, zece ani sau niciodată. Depinde de multe lucruri, inclusiv de noroc.
- Ce calităţi trebuie să aibă un umpire?
- În primul rînd, să cunoşti regulamentul. Mulţi dintre jucători nu-l ştiu şi de aceea se nasc discuţii.
- Cum a fost cu Serena şi Eva Asderaki în finala de la US Open?
- Da, e un bun exemplu. Mai ales că e vorba de o jucătoare cu experienţă, fost lider mondial, care însă nu ştia respectiva regulă.
Comunicare şi bun-simţ
- Şi atunci, cum se impune arbitrul?
- Cel mai important e să comunici. Sigur, depinde şi de jucători. Unii vor să aibă mereu ultimul cuvînt şi dacă le zîmbeşti, le spui: OK, aşa e, sînt surprinşi pentru că ei se aşteaptă ca discuţia să continue la infinit. Cînd văd că au obţinut aprobarea se retrag la locul lor. Pînă la urmă, ţine de bun simţ şi asta e ceva ce ai sau nu ai. Nu se învaţă.
- Dar ochi buni trebuie să ai, nu?
- Da, în fiecare an facem un test.
- Ce a schimbat introducerea sistemului Hawk-Eye în oficierea meciurilor?
- Toată lumea e mai liniştită. Cu arbitrii nu s-a modificat mare lucru, cu jucătorii, da. Statisticile spun că jucătorii au dreptate în 30 la sută din cazuri şi atunci, cînd văd că s-au înşelat o dată, de două ori, de trei ori, capătă mai multă încredere în arbitri.
Schimbare în bine
- Ai mai fost la Bucureşti?
- Da, ultima dată acum 10 ani, iar înainte de alte 4-5 ori. Am fost şi la Braşov.
- Care e impresia de acum?
- Mi se pare că e mult mai bine. Îmi amintesc de o întîmplare de acum 10 ani, cu un jucător care făcea jogging în parc şi a fost muşcat de un cîine. Aşa era atunci, mulţi cîini pe stradă, nu prea curat. Acum am avut o surpriză frumoasă, mai ales că la alte turnee vedem
cum lucrurile nu evoluează de la an la an, ci chiar se înrăutăţesc.
- Totuşi, cum te descurci cu familia?
- Uneori, apuc să ajung acasă doar 2-3 zile, dar ei mă înţeleg. Oricum, am o a doua familie, cea din tenis.
- Ai copii?
- Am o fată, Anna Luiza, de 12 ani. Anul acesta am luat-o cu mine cînd am avut o serie de trei turnee în Europa. Am fost împreună 15-20 de zile. Sînt ceva copiii ăştia, de necrezut! Toată ziua pe internet, găsesc orice. Cînd am ajuns la Hamburg, voia neapărat magazin
Abercrombie & Fitch şi eu i-am spus că nu există. Ea a căutat pe net, a scos adresa şi mi-a spus: "Cum să fie? Ai aici strada, numărul, tot!". Cînd am fost la New York, mi-a dat o listă întreagă, noroc că am lucrat şi n-am avut timp, era prăpăd.
Vis împlinit la Wimbledon
- Care e cel mai deosebit meci pe care l-ai arbitrat?
- Finala de la Wimbledon de anul acesta. A fost specială pentru că era primul meci al lui Djokovici ca număru unu mondial, era contra lui Nadal, fostul lider ATP, era la Wimbledon. A fost ca un vis împlinit pentru mine.
- Lucrezi pentru ATP. Ai arbitrat totuşi şi meciuri feminine.
- Da, avem o convenţie la turneele comune ATP-WTA.
- Şi cum e?
- Sînt două lumi diferite. După un meci strîns, pe băieţi îi vezi imediat luînd masa împreună, pe cînd fetele abia se ating cînd îşi dau mîna la final. Ceva incredibil! Şi sigur, trebuie să ai grijă pentru că sînt foarte sensibile. Steve Ullrich a păţit-o cu o jucătoare, i s-a adresat pe un ton mai ferm şi ea a început să plîngă!
{{text}}