Mai sînt 10 luni pînă la Olimpiadă şi presa scrisă se pregăteşte pentru ca să citiţi poveştile emoţionante ale campionilor şi ale învinşilor. Citeşte prima corespondenţă a Luminiţei Paul din oraşul gazdă al Jocurilor
"Întreaga mea carieră m-am aflat în strînsă legătură cu presa scrisă, căreia i-am fost şi îi voi fi întotdeauna recunoscător". Cuvintele sînt rostite într-o engleză rară, cu acel strop de piper al accentului britanic, de un bărbat care, aflat în spatele unei tribune, pare de 30 de ani. În realitate, are peste 50. Îmbrăcat într-o cămaşă albă şi pantaloni închişi la culoare, probabil negri. Este Sebastian Coe, campion olimpic în 1980, la Moscova, şi în 1984, la Los Angeles, în proba de 1.500 de metri. A fost recordman mondial la 800 de metri pentru multă vreme, din 1981 pînă în 1997. Actualmente, preşedinte al Comitetului de Organizare al Jocurilor Olimpice din 2012.
E un mic discurs pe care îl ţine în deschiderea ediţiei a 3-a a briefingului pentru presă organizat la Londra zilele acestea. Spune o glumă un pic amară. La o şedinţă a LOCOG, au fost unele discuţii, puncte asupra cărora nu s-a căzut de acord. Cineva a spus apoi: "Orice am face, o să vedem asta mîine în ziare", iar altcineva a replicat: "Nu-ţi face griji, e probabil deja pe un website". Lumea din sală rîde subţire. Sîntem toţi în aceeaşi oală. Mai mult sau mai puţin.
Tehnica vs carneţel
În stînga mea, o ziaristă blondă cu trei ani mai în vîrstă decît mine are pe genunchi un arsenal întreg de aparatură supermodernă. Tastează pe iPad, apoi se întoarce la mobilul touch screen cu cele mai tari conexiuni. Revine la iPad şi aproape că mi se face jenă de carneţelul în care notez. (Mă scapă de spaimă doar faptul că am un pix cu pastă mov). Am lăsat laptopul la garderobă pentru că mi-am închipuit că notiţele de mînă sînt suficiente pentru o sesiune de prezentări şi scurte întrebări. Apoi văd o jurnalistă asiatică pe rîndul din faţă care are un blocnotes cu tot felul de însemnări şi abia atunci răsuflu uşurată.
Sebastian Coe continuă. "Ştiu că asistăm la o diminuare a presei scrise". Rosteşte nume de ziarişti britanici care i-au reflectat cariera, mai ales triumful de la Moscova. Sînt oameni cu experienţă, dar încă activi. Mai spune şi cum victoriile lui au reprezentat subiect atît pentru presa locală, el fiind crescut în Sheffield, cît şi pentru cea naţională. Ca să nu mai spunem că bunica lui a fost desemnată "Bunica anului în Fulham"! Dar asta a fost acum 31 de ani.
"Momentul cel mai potrivit"
"Din cîte am discutat, televiziunile vor trata altfel sportul pe viitor: mai restrîns, dar mai adînc. Nu există moment mai potrivit pentru presa scrisă să arate că este în frunte. Pentru că eu cred că ea a fost şi încă este adevăratul şi dezinteresatul sponsor al sportului", încheie Coe. Răsună aplauze. Nu e un obicei exclusiv estic şi comunist. Dar s-a dus poezia, acum vin întrebările dure, tehnice. "Unde e valabilă conexiunea Wi-Fi? Putem folosi alte reţele? Dacă eu am un iPad şi un telefon 3G cu tarif special de la reţeaua mea, îl pot utiliza? Cît face autobuzul de la terminalul de plecări şi pînă la Centrul Principal de Presă? etc".
Aşa e, presa scrisă nu mai înseamnă maşină de scris, fie ea şi electrică. Înseamnă acces la toate modalităţile moderne de captare şi redare a informaţiei. Înseamnă o procesare sofisticată. Laptopuri tot mai mici, internet din aer pentru transmisii de date, reportofoane minuscule. Tipografiile sînt ultraavansate. Doar hîrtia de ziar a rămas la fel. Dar, crede
Sebastian Coe, doar presa scrisă poate oferi celor interesaţi "acel amestec de important şi autentic". Vorbe suficiente pentru a cocoloşi orgoliul şi pentru a merge mai departe.
"Sînt singură. Singurul ziarist român"
Ar fi fost finalul potrivit. Poate pentru aceşti ziarişti americani, britanici, francezi, italieni etc care se cunosc între ei, se salută, derulează amintiri comune de la competiţiile la care au fost acreditaţi. Şi nu, nu sînt doar Olimpiade. Ei au scăzut rezonabil de la tiraje de sute bune de mii, poate milionul cînd şi cînd, dar şi-au păstrat normalitatea. Eventualitatea dispariţiei ziarului lor, a presei scrise e o furtună din care s-a auzit poate primul tunet, extrem de îndepărtat.
Eu sînt singură. Singura româncă. Colegii slovaci povestesc despre cum arătau bazele la primul briefing al presei şi îşi fac probleme legate de securitatea Jocurilor Olimpice de la Rio, din 2016! Chiar sînt îngrijoraţi, nu se prefac. O ziaristă neozeelandeză a străbătut lumea de la un capăt la altul, o călătorie de 30 de ore, pentru cîteva zile la Londra. A aflat în avion despre victoria All Blacks în finala Cupei Mondiale de rugby. Slovacul o întreabă de ce nu au ziare de sport, iar ea îi răspunde că secţiunile de specialitate din ziarele generale au multe pagini. Curiozităţi normale.
Răspunsuri negăsite
Eu sînt singură şi îi privesc cu invidie ascunsă. Mereu m-am întrebat de ce, chiar şi în vremurile cînd sportul nostru avea zeci de campioni mondiali şi europeni, nu se puteau găsi măcar 150.000-200.000 de oameni care să cumpere un ziar de sport.
Acum aceste valori mi se par astronomice. Căderea noastră a fost dramatică. Căderea întregii prese scrise din România nu are asemănare nici în Europa de Vest, nici în cea de Est.
Şi numai dacă ar putea Olimpiada să ne salveze, cum crede Sebastian Coe!
{{text}}