Calificarea lui Horia Tecău la Turneul Campionilor cîntăreşte la fel de mult ca decizia lui de a-şi urma drumul.
Mingea ţîşneşte şi saltă prin aer de la o rachetă la alta atît de repede încît nu ştii unde să priveşti mai întîi. La reflexe poate. La îndemînare. La iuţeala gîndurilor care ajung pînă în palme, pînă-n vîrful degetelor. La simţul de anticipaţie, nivel maxim pe spaţiu mic. În fine, sfera galbenă ajunge jos, plesnită de un ultim voleu.
În fine e un fel de a spune. Scena a durat doar cîteva secunde. Aşa se joacă la dublu. Toţi patru protagoniştii ajung lîngă fileu, e decorul ideal, iar acolo se petrec schimburile de mingi în care contează toate cele enumerate mai sus. Şi altele. Cum ar fi luciditatea sub presiune. Viziunea asupra terenului. Plasamentul. Comunicarea cu partenerul. Sună deja a reconstituirea unei strategii dintr-o bătălie celebră. E exagerat? Doar un pic.
La tenis, dublul e spectaculos. E viu, e alert, e imprevizibil. De cîţiva ani, ATP caută să-l scoată mai mult în faţă, promovîndu-i eroii, apăsînd pe ideea de echipă, de colaborare, de unitate pe teren. La Turneul Campionilor, spre deosebire de circuitul feminin, unde dublul e expediat la nivelul a doar patru perechi calificate, băieţii au dreptul la lumina reflectoarelor la fel ca şi vedetele de la simplu. Stop, dă puţin înapoi! Ai spus Turneul Campionilor? Da! Acolo unde s-a calificat săptămîna trecută un român? Exact!
De fapt, aici voiam să ajungem. La Horia Tecău şi la minunata lui ispravă de a se număra, alături de suedezul Robert Lindstedt, printre cele 8 cupluri care vor juca la Londra pentru trofeul de la Masters. O ţintă de care a fost aproape anul trecut şi pe care a atins-o la a doua tentativă serioasă. O ţintă care se poate transforma în una tangibilă în fiecare sezon încă multe de acum înainte. El e primul român în 36 de ani care ajunge la Turneul Campionilor, după Ilie Năstase, dar e întîiul care izbuteşte asta la dublu. Ni se pare puţin?
Atunci poate ar trebui să ne schimbăm un pic criteriile de evaluare a ceea ce e mult şi ce e puţin.
Remarcabil în cazul lui Horia, remarcabil de matur pentru cineva care avea 24 de ani cînd a luat decizia, e tocmai renunţarea sa la o teribil de incertă carieră la simplu. O carieră în care nu mai progresa şi în care frustrările nu făceau decît să se adune stivă. Tînărul din Constanţa, un junior prodigios la începutul anilor 2000, şi-a acordat şansa de a fi mult mai bun la dublu.
A fost serios, a muncit, s-a concentrat, a ştiut ce vrea. Şi a reuşit, putem spune asta fără a pune o perdea peste cuvinte. "Less is More", mai puţin înseamnă mai mult, expresie care apare într-un poem de Robert Browning şi care a devenit maxima lui Ludwig Mies Van Der Rohe, unul dintre părinţii arhitecturii moderne, i se potriveşte perfect lui Horia. Mai rămîne doar să definim ce e puţin şi ce e mult. Şi s-ar putea să aflăm că în sport, la acest nivel, puţinul nu există.
{{text}}