La 35 de ani după Olimpiada sa de glorie, zeiţa de la Montreal spune că avea resurse şi mai mari la evoluţiile care au uimit lumea şi au obligat juriul să o noteze de 5 ori cu 10
"Sînt omul care trăieşte în prezent şi priveşte întotdeauna spre viitor. Vîrsta e doar un număr. Mă simt foarte bine, sînt foarte activă şi am siguranţa că voi continua să mă implic în multe proiecte. Sînt o persoană căreia îi pasă şi care doreşte ca persoanele din jurul său să fie fericite". E crezul Nadiei Comăneci la împlinirea vîrstei de 50 de ani, un prag care pe unii îi doboară mental. Nu şi pe "Zeiţa de la Montreal", care emană o poftă de viaţă formidabilă. Azi e acasă, în Oklahoma, mîine zboară la Londra, peste alte 24 de ore o descoperi în Asia şi, apoi, foarte repede înapoi în SUA. Familie, recepţii, lansări, proiecte caritabile, scurte vacanţe, Nadia le înşiră pe toate într-un ritm ameţitor. Aşa că un interviu cu Nadia devine aproape o cursă contracronometru.
- Dacă ar exista posibilitatea să retrăieşti trei momente din viaţă, pe care le-ai alege?
- Clipele petrecute cu Dylan şi cu soţul meu, Bart, participarea de la Montreal, momentele din sala de gimnastică şi din competiţii alături de colegele mele, zilele trăite în familie. Mă bucur însă să trăiesc prezentul şi să redescopăr noi provocări şi noi momente de bucurie.
MiniMe, proiectul cel mai drag
- Care ar fi proiectele pe care ţi-ai propus să le derulezi în anii următori?
- Cele legate de Academia de gimnastică din Oklahoma, cele privind activitatea de susţinere a sportului sau cele pentru sprijinirea persoanelor aflate în dificultate. E vorba despre oamenii care suferă de distrofie musculară, despre persoanele cu dizabilităţi mintale şi cele care luptă să depăşească situaţia în care sînt. Un alt proiect drag mie e iniţierea programului MiniMe derulat de Fundaţia Nadia Comăneci, un proiect educativ sportiv pentru copii.
- Cum explici faptul că niciodată nu te-ai plîns public de greutăţile şi încercările prin care ai trecut în viaţă? E o tărie de caracter care ţine şi de sentimentul pe care l-ai explicat cîndva, că "niciodată n-am vrut să le dau unora prilejul să se bucure de lacrimile mele, aşa că am strîns din dinţi şi în cele mai dificile momente"?
- De mică am învaţat să-mi doresc să fiu puternică şi motto-ul meu este: "Nu te ruga pentru o viaţă uşoară! Roagă-te să fii o persoană puternică". Aşa am reuşit să trec peste momentele dificile, să-mi regăsesc forţa de a lupta, de a o lua de la capăt, de a mă prinde de bara vieţii şi de a evolua mai departe, mai bine, mai înţelept, cu mai multă implicare.
"Am început gimnastica într-o sală improvizată"
- Nadia, puţină lume cunoaşte amănuntul că primul tău antrenor a fost Marcel Duncan, nu Bela Karoly. La ce vîrstă ai început să lucrezi cu Duncan şi ce amintiri ai din anii de gimnastică dinainte de a începe colaborarea cu Karoly?
- Îi datorez foarte multe domnului Marcel Duncan. Primele exerciţii le-am făcut într-o sală improvizată a soţilor Simionescu, unde existau o bîrnă şi nişte paralele. Încă de cînd aveam trei ani am început să merg la sală, unde Marcel Duncan a avut multă răbdare cu mine şi, prin joc, m-a învăţat primele exerciţii de gimnastică.
- Multe dintre gimnastele de glorie ale României au punctat de-a lungul vremii că lucrul care le-a marcat cel mai mult în gimnastică a fost foamea, senzaţie rareori stăpînită din cauza regimului alimentar sever.
- Cînd faci sport de performanţă e absolut necesar să ai un regim alimentar care să te poată ajuta să obţii rezultate. Copil fiind, acest lucru e mai greu de înţeles. Dar aici nu vorbim despre foame, ci despre consumul cu moderaţie a unor produse. Am mai povestit că, în momentele în care puteam înşela vigilenţa antrenorilor şi a celorlalţi membri ai echipei, îmi plăcea foarte mult să consum dulciuri, ciocolată. Şi cred că nu exageram!
De ce nu zîmbea în timpul concursurilor
- Presa mondială a vremii a remarcat cu surprindere că Nadia nu zîmbea la Montreal nici după ce a primit notele maxime. Acesta e felul de a fi al Nadiei, de a-şi stăpîni emoţiile, sau a fost o întîmplare?
- Îmi place să mă bucur, dar poate nu sînt o persoană care se exteriorizează foarte uşor. În timpul concursurilor mă concentram la exerciţiile pe care urma să le fac, treceam de o etapă şi urma alta, un alt exerciţiu la care trebuia să mă gîndesc. Astfel încît cred că starea mea de atunci era una normală într-o competiţie. Abia cînd terminai toate exerciţiile, te mai eliberai şi puteai să te bucuri de tot ce ai realizat.
- Fosta ta colegă Anca Grigoraş explica într-un interviu că ai avut un gen de talent nemaiîntîlnit care trebuia biciuit, în sens pozitiv, adică era necesar un antrenor care să ştie să-ţi canalizeze şi să-ţi impulsioneze acest dat divin. Ar fi putut Nadia să existe la nivelul cunoscut fără exigenţa lui Bela Karoly?
- Nu ştiu ce să spun, istoria a fost scrisă şi nu o putem modifica. E adevărat că toţi avem nevoie de cineva care să ne descopere şi să ne şlefuiască, altfel rămînem un cărbune care avea posibilitatea de a deveni un diamant. Pentru a obţine un anumit lucru trebuie să munceşti, să accepţi anumite rigori, să te dăruieşti total acelui scop, indiferent de restricţiile care ţi se impun.
- Ştiu că, atunci cînd nu presa apropierea unei competiţii majore sau uneori în turnee, antrenorii vă mai permiteau cîte o oră de relaxare, vi se dădea voie să deveniţi inventive la unele antrenamente mai lejere. Ne poţi împărtăşi amintiri legate de aceste "evadări"?
- Ne plăcea foarte mult să ne jucăm în timpul antrenamentelor şi antrenorii înţelegeau acest lucru. Erau atenţi însă să nu ne accidentăm, ne explicau acest risc şi noi îl înţelegeam. Mergeam cu plăcere să vedem ce era interesant din punct de vedere istoric, dar şi din perspectiva tinerelor care eram atunci, la muzee sau în parcuri de distracţie. Dar nu uitam nici o clipă motivul pentru care ne aflam acolo, să luptăm în concurs pentru un loc pe podium.
"Trăiam mai bine ca majoritatea românilor, dar nu eram liberă"
- Îţi reproduc o declaraţie pe care ai dat-o în "The Times", cu referire la primul 10 de la Montreal: "Exerciţiul n-a fost perfect, l-am făcut mai bine la antrenament. Mă gîndeam uneori că arbitrii voiau doar să mă facă să mă simt bine". Dacă acela n-a fost exerciţiul perfect, ce trebuia să mai existe în plus pentru ca însăşi Nadia să aibă sentimentul perfecţiunii?
- Nu cred că putem atinge perfecţiunea, dar putem să încercăm să ne apropiem de ea. Cînd s-a spus despre un lucru că e perfect, într-un timp mai lung sau mai scurt, s-a realizat un lucru şi mai bun, despre acesta nu putem spune că e mai mult decît perfect, nu? Ştiam că puteam să fac acel exerciţiu mult mai bine. VIDEO. Aici este exerciţiul de la paralele, despre care Nadia spune că nu a fost perfect. Dar a fost!
- Cît de mult te-a afectat decizia soţilor Karoly de a rămîne în SUA în1981? Ai avut vreo clipă în care te-ai gîndit că ar fi bine să rămîi cu ei, în aceeaşi deplasare?
- Soţii Karoly au încercat să nu ne implice în problemele lor, în chestiunile politice. Cînd au hotărît să rămînă în SUA mi-au spus şi mie. Eram însă legată de familie şi nu am putut să fac acest pas. Viaţa în România a continuat să se deterioreze, am fost obligată să nu răspund la multe invitaţii externe, nu mai puteam ieşi din România. Dar, şi aşa, eram într-o situaţie mult mai bună decît mulţi români. Sufeream enorm, îmi dădeam seama prin ce treceau oamenii, regimul comunist devenise tot mai opresiv. Am realizat că nu pot să-mi mai continui drumul în România anilor aceia, simţeam că dacă o să plec îmi trădez familia, o pun în pericol, dar în final cea mai bună decizie e să plec.
- Cum trăia Nadia în România din finalul anilor ’80, o perioadă foarte grea pentru toată ţara? Te loveai zilnic de privaţiunile pe care le întîmpinau şi oamenii obişnuiţi?
- Probabil că mă bucuram de mai multe lucruri şi trăiam mai bine ca majoritatea românilor, oamenii mă cunoşteau şi mă ajutau, dar simţeam şi eu privaţiunile din acea perioadă. Aveam un venit normal, nu mă bucuram de acces la magazine speciale, dar exista şi un avantaj pentru mine: respectul unor persoane şi dorinţa altora de a fi văzuţi împreună cu Nadia Comăneci mă făceau să particip deseori la întîlniri sau recepţii. Dar nu pot şti cîţi încercau să mă folosească şi cîţi o făceau din prietenie.
"Nu vreau să ştiu cine a dat informaţii despre mine la Securitate"
- Erai o ţintă pentru serviciile secrete comuniste şi erai urmărită, probabil, pas cu pas de Securitate. Te-a tentat vreodată sa vezi dosarul pe care ţi l-a făcut Securitatea?
- N-am vrut să aflu dacă există un astfel de dosar. A fost o perioadă grea pentru toţi românii, unii puteau fi forţaţi să dea informaţii pentru a putea să-şi păstreze locul de muncă, să-şi crească copiii, să rămînă liberi, atît cît putem vorbi de libertate în regimul de atunci. N-am dorit să ştiu ce oameni au dat informaţii, nu vreau să-i fac să se justifice. Pot spune că i-am iertat, deşi nu-i cunosc, pe cei care ar fi făcut un astfel de lucru. Şi sper să poată face acelaşi lucru cu ei înşişi, cu propria lor conştiinţă
VIDEO. Mai jos, exerciţiul la bîrnă, unul dintre cele 7 la care Nadia a luat 10 la Montreal.
Citeşte şi:
Momente, oameni, suveniruri » Nadia - de la grădiniţă pînă pe covorul roşu
Povestea celei mai bune gimnaste din toate timpurile » O viaţă ca un film
Perfecţiunea în 10 paşi » Concursurile care au marcat cariera Nadiei
Amintiri cu Nadia » Foşti mari sportivi povestesc întîmplări care i-au marcat
Familia, călătoriile şi proiectele sportive sau sociale n-o lasă pe Nadia să trăiască doar din amintirile de la Montreal: ”N-am timp să mă mai gîndesc la trecut”
{{text}}