Povestea sfîşietoare a mozaicului de la Oneşti care o înfăţişează pe Nadia Comăneci, povestită de artistul Constantin Berdilă » Istoria unui puzzle perfect

În sala de gimnastică Nadia Comăneci de la Oneşti, unul din ziduri e acoperit de un mozaic copleşitor. Nadia şi Dan Grecu în centru, alte 18 reprezentări ale Nadiei în jurul lor. Aproape 500.000 de piese de marmură, pe 200 mp. "Ştii ce mă fascinează cel mai mult? A fost gata în 1989, iar de atunci nu a căzut nici măcar o piesă", îmi povesteşte misterios Gheorghe Braşoveanu, vreme de 20 de ani director al Liceului Sportiv din Oneşti.



Autorul mozaicului e maestrul Constantin Berdilă, băcăuan la origine, pictor şi sculptor. Elev al lui Camil Ressu, Berdilă are astăzi 81 de ani şi l-am descoperit cu greu, într-o curte păzită de doi brazi, pe o stradă din Bucureşti mai îngustă decît mozaicul Nadiei. Se chinuie cu un cancer în fază terminală, pe care l-a botezat "Minerul".



Maestrul dezvăluie istoria sfîşietoare a lucrării vieţii lui, la care a muncit zece ani. Pe care comuniştii au vrut să i-o modifice punînd-o pe Elena Ceauşescu în locul Nadiei, pentru ca în final să i-o confişte la inaugurare. Ale cărei piese au fost montate pe muzica sfîşietoare a plînsului şi palmelor şfichiuind obrajii gimnastelor. Poate cel mai impresionant omagiu adus unui sportiv român de către un artist, finalizat la o săptămînă după fuga gimnastei în SUA.



Constantin Berdilă şi Nadia Comăneci nu au stat niciodată de vorbă. "Important e că nu a căzut nici o piesă, nici din mozaicul meu, nici din povestea ei minunată", deschide maestrul povestea.





"Comuniştii o vroiau pe Ceauşeasca în locul Nadiei!"

Maestrul Berdilă îşi aminteşte momente emoţionante şi dureroase din deceniul în care a lucrat la mozaic şi cum au cerut autorităţile vremii ca acesta să o înfăţişeze pe soţia dictatorului Ceauşescu.





O casă ascunsă de doi brazi, în centrul Bucureştiului. O sonerie albă, acoperită de praf. Şi un bătrîn de 81 de ani care aşteaptă în curte, cu ochi de puştan nerăbdător. De ani buni, maestrul Constantin Berdilă nu se mai îndepărtează de casă. Mă primeşte într-o sufragerie uriaşă, o expoziţie de tablouri şi sculpturi în piatră. Nimic din atelierul unui artist, mai mult din aerul unui muzeu domestic. "Aş vrea să vorbim întîi despre dumneavoastră, despre celelalte creaţii, despre viaţa pe care..." Mă întrerupe surîzînd: "Mozaicul Nadiei e lucrarea vieţii mele. Celelalte le înţelegi pe parcurs".



Sport, în dauna marşurilor muncitoreşti

Moda mozaicurilor au impus-o cumva comuniştii, pătrunzînd puternic în artă în anii '70. "S-a dat ordin ca o serie nesfîrşită de lucrări să fie realizate la marile întreprinderi. Eu eram la Bacău în 1979 cînd s-a alcătuit lista obiectivelor judeţene care trebuiau împodobite", îşi aminteşte Constantin Berdilă.



Şi a luptat cu dinţii să facă el lucrarea dedicată Nadiei: "Doamne, se vorbea de marşuri muncitoreşti care să exemplifice elanul comunist, numai teme străine de artă! Cînd s-a pus problema unui mozaic la Sala Sporturilor din Oneşti, l-am cerut imediat!". Maestrul terminase în tinereţe, la Cluj, o şcoală de instructori sportivi. A fost şi argumentul cu care a obţinut lucrarea.



Sute de mii de pietre lucrate manual

"Ca să terminăm cu iniţiativa: providenţial a fost primarul de Oneşti, Ghineţ, care m-a ajutat cu materiale. Practic, el a ridicat şi sala, deturnînd sute de camioane cu materiale destinate caselor de activişti!", rezumă maestrul. Pentru el, au urmat doi ani de schiţe şi desene, sute de încercări prin care să redea spiritul Nadiei în cei 200 de mp ai unui zid.



"M-am instalat la Tescani. Dormeam într-un şantier, desenam pe pereţi de 2m, ştergeam şi repetam pe hîrtie apoi. Între timp, am rugat pe cineva să mă ajute: aveam un dispozitiv care tăia piatra în bucăţele. După cîteva săptămîni, am fost anunţat că piesele sînt realizate. M-am mirat, părea prea repede! Cînd am văzut mormanele de marmură, mi-au dat lacrimile: aproape nici o bucată nu putea fi folosită! Erau rebuturi". Maestrul a început cu un cleşte manual să prelucreze fiecare ciob de piatră. A durat zeci de luni. "Cel mai greu e cînd trebuie să faci curba trupului. Acolo trebuie să îţi iasă pietrele în formă de trapez". Un efort sisific. Aproape jumătate de milion de de piese pentru acest puzzle fascinant!



"Nu am vrut un atlas de trupuri"

Artistul explică pariul cu această lucrare: "Pentru mine, gimnastica era un dialog al sportivului cu spaţiul. Numai că, de la Vera Ceaslavska, gimnasta din '68, care era o femeie împlinită, o huidumă chiar, şi pînă la Nadia, care era un copil, un fulg, lucrurile se complicaseră. Trupul era altceva în gimnastică atunci, nu mai avea forme. Era devenire continuă de copil măiastru, în dialog perfect cu aerul".



Ideea artistului în omagiul adus Nadiei e tulburătoare: "Trebuia să fac două imagini mari, Nadia şi Dan Grecu, şi 18 reprezentări mai mici ale gimnastei. Asta era clar. Dar nu am vrut un atlas de trupuri executînd figuri la aparate! Asta se face din poze şi e datoria ilustratorilor. Ci un imn pentru adolescenta Nadia, în contextul spaţiului, pe care îl poseda perfect, şi al timpului, adică vîrsta incertă a purităţii absolute. Nadia nu avea trup atunci, toate fetiţele aveau picioare noduroase, scurte. Nadia avea însă perfecţiunea devenirii: cînd ateriza, la sol, nu tremura un fir de carne pe ea". Şi conceptul s-a născut: anatomia sentimentului în locul geometriei cărnii. "Pentru că tocmai asta e sportul!", conchide maestrul.



Ceauşescu şi Elena, în locul lui Dan Grecu şi al Nadiei...

Cu schiţele finale ale desenelor, Berdilă a plecat la Bacău să obţină acceptul autorităţilor comuniste. Altfel nu se putea: "Pentru o secundă am crezut că mă prăbuşesc! Alexandrina Găinuşe, prim-secretar de Bacău, a trecut cu un alai de vreo 12 inşi, a admirat, iar la final m-a felicitat: "Excelent, tovarăşul Berdilă, o singură modificare trebuie făcută: în locul lui Grecu va fi Nicolae Ceauşescu, iar în locul Nadiei, tovarăşa Elena. Cele 18 gimnaste rămîn, dar să aibă flori în mîini pentru tovarăşi!".



Berdilă a tăcut şi timp de două luni a tatonat la responsabilul judeţean cu cultura, Calimandric, ca lucrarea să nu sufere modificări: "Am reuşit pînă la urmă, compunînd o motivare comunistă: că e nevoie de simboluri ale tinereţii, de avîntul noilor oameni, de ţeluri muncitoreşti prin sport şi alte de-astea! Calimandric a rezolvat mai departe, deşi i se spusese clar şi lui: Nadia, dar fără chip! Fără cultul personalităţii!"



...sau "măcar nişte teneşi chinezeşti în mozaic!"

Absurdul politrucilor locali nu s-a oprit însă aici. Găinuşe a revenit în inspecţie înainte de montarea pieselor de marmură. "Însoţită de un alai şi mai numeros, în care erau acum şi artişti comunişti, a crezut că-i lipseşte ceva lucrării: «Tovarăşe, un simbol tot trebuie să existe! Vă rog să puneţi măcar teneşi chinezeşti în picioarele gimnastei!»", povesteşte maestrul, acum amuzat, atunci perplex.

Montarea a fost întîrziată cu jumătate de an pentru că Berdilă n-a vrut să facă vreo concesie: "Motivul principal a fost că cineva, cu oarecare cultură artistică, i-a spus că Dan Grecu era întruchipat după modelul ridicării lui Hristos din mormînt. Aşa şi era. Or, Hristos n-avea ce să caute!".



Artă cu gimnaste bătute pe fundal

Stăruitor, Berdilă a aşteptat liniştirea apelor şi a mers pe drumul proiectului inţial. A tencuit singur zidul, cu un strat gros de 2 cm: "Primeam lunar 1000 de lei avans din suma cu care urma să fiu răsplătit la final. Cînd am ajuns la tencuială, dacă aş fi plătit un zidar, n-aş fi rămas cu nici un leu la finalizare!". Pe cartoane de 40 de cm2 a aşezat piesele şi a început să le monteze urcat pe o schelă improvizată, de pe care spune că s-a prăbuşit "mai des decît Nadia de pe bîrnă".



"Montam în timp ce fetele se antrenau în sală, eram acoperit de o draperie uriaşă. Aici a fost cel mai greu moment din cei zece ani: îmi tremurau mîinile şi îmi dădeau lacrimile cînd auzeam ropotele de palme pe care le primeau fetiţele de la antrenori! Pe fundalul plînsului lor eu făceam artă în cinstea gimnasticii! Era infernal!", dezvăluie maestrul clipele sfîşietoare. Bela Karoly era unul din cei mai răi: "Urla ca un leu turbat şi pălmuia cu o nonşalanţă înfiorătoare! Şi acum am în urechi strigătul lui, adresat unei fetiţe: «Mihalaaaaache!». Într-o zi, cînd s-a lăsat liniştea în sală, am urlat şi eu de după draperie: «Mihalaaaaache!». Au leşinat de rîs. De fapt, era strigătul meu pentru Karoly".



Fuga Nadiei şi inaugurarea fără autor

În noiembrie 1989, Nadia fuge din România, iar vestea îl dărîmă pe Berdilă. Inaugurarea mozaicului era programată într-o gală impresionantă, peste o lună, pe 9 decembrie! "Am crezut că e sfîrşitul. Dar m-am îmbărbătat, insistînd pînă în pînzele albe ca festivitatea să aibă loc, fie şi restrîns. Muncisem un deceniu!", spune cu voce tremurată maestrul. Regimul comunist nu a cedat şi de data asta: "Le-am spus că inaugurez singur mozaicul, iar publicul va vedea opera în lumina artistului. Au rămas mască, nu înţelegeau. Şi le-am explicat: în lumina artistului, pentru că îmi dau foc în faţa lucrării!".



Pentru această declaraţie a fost internat o săptămînă la psihiatrie. Perioadă în care mozaicul a fost inaugurat totuşi, pe 9 decembrie. Sub titlul: "Preludii". Fără Nadia şi fără Constantin Berdilă. Ca o ironie, spitalul în care artistul era închis se afla chiar în faţa sălii de gimnastică din Oneşti.



Minerul care lucrează adînc

Maestrul îmi împrumută cîteva fotografii: "Mi le aduci cînd vrei". "Sigur", apuc să spun, uluit încă de poveste. "Iar dacă nu răspund la telefon, le laşi în cutia poştală. Poate le ia «Minerul»!", adaugă şi mă bate pe umăr. În drum spre ieşire îmi explică: "Am cancer. Am aflat acum 4 ani. Şi s-a generalizat, sînt în metastază. Mîine sînt operat iar, îmi mai scot una, alta. Aşa îi spun eu cancerului: minerul. Că stă acolo şi munceşte în legea lui, adînc".



Constantin Berdilă nu a stat niciodată de vorbă cu Nadia. Nici măcar o jumătate de oră. Voiam să îl întreb la final dacă ar rescrie povestea în acelaşi mod acum. M-am oprit. Maestrul a înţeles parcă şi a închis poarta repetînd: "E lucrarea vieţii mele!". 





"Decenţa pietrei, cuvenită Nadiei"

Timp de 7 ani membru al Corului Madrigal, maestrul Berdilă spune că s-a ajutat tot timpul de muzică în realizarea lucrării. Chiar şi în alegerea materialelor! "Ar fi fost mai uşor să folosesc ceramică, nu marmură. Doar că ar fi ieşit o trompetă cromatică, un ritm ţipător. Ar fi pus presiune pe fetele care se antrenează în sală". Iar ideea pietrei naturale i-a inspirat-o Nadia: "Decenţa pietrei e cea mai cuvenită Nadiei! Am visat o tapiserie religioasă a gimnasticii, discretă şi liniştită ca ţesăturile măicuţelor la mînăstire, în care Nadia să respire, nu să urle".