De ani de zile, în fotbalul românesc, speranţele se refugiază mereu pe acelaşi drum. Adunate la un loc, participările echipelor româneşti în cupele europene ar face obiectul unui film, cel mult de scurt metraj. Mai degrabă un moment publicitar, apoi filmul cu suspans şi acţiune ar continua cu echipele de dincolo. Eroii noştri sînt ai lor.
Există însă o excepţie. Pesimiştii ar spune că întăreşte regula, adversarii mioritici, că e doar o întîmplare, ceva trecător, un noroc! Fără stadion, cu suporterii răsfiraţi prin peluzele străine, sufletul acestei echipe se încăpăţînează să ţină pasul cu istoria. Cu riscul de a claca în campionat, Steaua a avut mereu ceva de împărţit cu Europa. A avut bătălia ei, un război personal neînţeles de rivale. Un moft de a aduce puncte, rispite cu uşurinţă de alţii. Departe de a fi invincibilă, Steaua a suferit înfrîngeri usturătoare, a îndurat umilinţe, unele chiar recente. Însă fosta echipă din Ghencea nu a rămas datoare nimănui în ţară. Din contră, din puţinul adunat de ea, a creditat pe alţii.
De 1 decembrie, pe înserat, Steaua va juca în Germania. Pentru drepturi de televiziune, pentru bani, pentru faimă, pentru prime, chiar şi pentru orgoliul patronului excentric. Toate se vor uni în îndemnuri şi interese care să împingă echipa spre o calificare în primăvară. Cel mai important argument va fi însă altul. Un chiţibuş, un fleac. Acela de a i se pune pata de ani de zile pe cupele europene. Şi asta nu i-o poate scoate nimeni din cap. Pardon, din palmares.
{{text}}