Ultimul părintele al judo-ului românesc, Mihai Botez, a fost înmormîntat exact cum a stat jumătate de secol pe tatami.
Pentru sensei Florentin Marinescu, ultima dorinţă a maestrului dispărut la 89 de ani e un "gest solemn în artele marţiale din România", iar pentru profesorul Alexandru Chirilă, "încă o lecţie, ultima, din partea celui mai bun".
Sensei Marinescu, vicepreşedinte al FR de Judo şi Chirilă, membru în Comisia centurilor negre a Federaţiei, conturează portretul lui Mihai Botez, pentru ei "Mişa baci": un personaj fascinant, cu o traiectorie spectaculoasă, care a învăţat judo în timp ce era prizonier de război şi a luptat o viaţă pentru promovarea artelor marţiale în România.
Construit pentru sport
"Asta a fost voinţa lui: să fie înmormîntat ca un judokan. Dar nu au ştiut decît doi-trei din elevii lui!", povesteşte Alexandru Chirilă, uimit şi acum de ce i-a fost dat să vadă la înmormîntarea maestrului, duminică, în Cimitirul arădean UTA. "Vorbim despre un om care a făcut toată viaţa ce a vrut, şi, fiind un om bun, şi-a făcut astfel viaţa frumoasă. Împărţea bucurie!", deschide cutia amintirilor antrenorul bihorean care l-a vizitat pe venerabilul maestru cu 3 luni înainte de dispariţie.
Pasionat de gimnastică şi lupte încă de la vîrsta de 9 ani, Botez a avut parte de efervescenţa perioadei interbelice: născut la Oradea în 1922, dintr-o familie cu rădăcini evreieşti, puştiul s-a înscris la clubul sportiv Maccabi Oradea. "Fotografiile cu el copil, care probabil s-au pierdut acum, erau imaginea unui atlet perfect în devenire: rar găseşti azi culturişti sau sportivi de performanţă cu conformaţia lui!", evocă antrenorul Chirilă.
Salt peste un jeep american, în lagăr
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai Botez avea 17 ani. A ajuns în cele din urmă prizonieri al americanilor, într-un lagăr lîngă Chalon, în Franţa. Profesorul Chirilă îşi aminteşte: "Îmi povestea că americanii organizau tot felul de cursuri pentru prizoneri, sperînd să evite tensiunea din lagăr: croitorie, gătit, arte plastice. Maestrul a vrut să participe la cursurile sportive, dar iniţial, nu ştiu de ce, nu a fost acceptat"
Ca să impresioneze ofiţerii cu pregătirea şi cu calităţile lui, Botez a făcut un pariu inedit, pe o ladă de ciocolată: "A vrut să braveze şi, cînd un camion militar a trecut în viteză, s-a postat lîngă el, a efectuat un salt incredibil de greu, o sărituă a tigrului parcă, şi a aterizat dincolo de vehicul, în picioare!", reconstituie maestrul Marinescu scena. Trei ofiţeri, un german, un italian şi un japonez, au înţeles potenţialul lui "Micael" şi l-au luat discipol în artele marţiale. Începea o epopee.
Un pionier al artelor marţiale la noi
După război, îndrăgostit iremediabil de judo, Botez a mai stat un an la Oradea, apoi s-a mutat la Arad. În 1948 devine campion naţional absolut la gimnastică, iar în 1952 intră în primii 10 gimnaşti ai lumii la Jocurile Olimpice din Finlanda. În suflet, gimnastica era doar o etapă, aproape de final, către desăvîrşirea ca judokan.
"Maestrul s-a angajat ca tehnician fotograf la UTA Arad. Era o mască, lucra cîteva ore la cataloagele industriale şi apoi, ore în şir, se antrena!", dezvăluie elevii săi. În 1957, printr-o minune, reuşeşte să înfiinţeze prima secţie de judo din ţară, Astra Arad. Comuniştii nu priveau cu ochi buni acest sport venit din afară, preferînd luptele şi sporturile considerate "tradiţionale".
Judo cu buzunarele pline de bomboane
Pentru elevii lui Botez, dispariţia maestrului are o însemnătate amplă: "Cu omul acesta, extrem de simplu, dar cu aptitudini pedagogice native şi un bun-simţ uluitor, dispare perioada romantică a judo-ului românesc". Felul jovial de a fi care îl caracteriza pe venerabilul maestru e descris de o obişnuinţă pe care a păstrat-o toată viaţa: "Avea totdeauna buzunarele ticsite cu bomboane! Indiferent de vîrsta celui din faţa lui, saluta şi îţi dăruia una! Era un ritual rar de prietenie. Cum să te superi pe un asemenea om?", povestesc cei doi sensei.
Mihai Botez a sfîrşit într-un azil. Fiul său a ales să practice canotajul şi ceva străin i-a însingurat. Profesorul Chirilă l-a vizitat cu 3 luni înainte ca Mişa baci să moară: "M-a întrebat cine sînt. Şi m-am gîndit că vîrsta îşi spune cuvîntul. Dar cînd mi-a auzit numele, ca şi cum ar fi apăsat o clapă în memorie, a revenit cu amintiri comune pe care şi eu le uitasem!"
A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în kimono, învelit mai întîi cu partea stîngă a veşmîntului şi apoi acoperit cu cea dreaptă: unicul moment din viaţa unui mare judoka în care ritualul e inversat.
"Mihai Botez a lăsat în urmă oraşe de sportivi. Poate jumătate din cluburile de arte marţiale din România sînt create şi formate din elevii lui" (Sensei Alexandru Chirilă)
"Acum doi ani, la vîrsta de 87 de ani, maestrul era în Munţii Parîng! Plăcerile lui au fost judo, turismul montan, judo, fotografia şi iarăşi judo!" (Sensei Alexandru Chirilă)
"Mişa baci a fost ultimul din cei cinci muschetari care au fundamentat, practic, judo-ul în România. Singurul din provincie, un personaj şi o personalitate" (Sensei Florentin Marinescu)
"Mereu un val precede alt val şi niciodată al cincilea val din mare nu poate ajunge la ţărm înaintea primului. E trist că nu preţuim strămoşii acestui sport atunci cînd ei sînt în viaţă" (Sensei Florentin Marinescu)
Mihai Botez
- n. 31 mai 1922 la Oradea
- primul campion naţional absolut la gimnastică (1948)
- participant ca gimnast la JO din Helsinki (1952)
- fondatorul primei secţii de judo din România, Astra Arad (1957)
- primul antrenor emerit de judo din România (1974)
- campion mondial judo veterani, la 86 de ani (2008)
- două centuri negre, 8 Dan în judo şi 8 Dan în jiu-jitsu
{{text}}