Ce e de preferat? Aurul sau nimic? Se pare că ne e greu să găsim calea de mijloc
Cifrele nu mint. Sînt precum reclamele de neon colorat, care sclipesc enervant pînă cînd mesajul îţi intră bine în cap. Unu. Unu. Unu. Un singur titlu al lumii într-o probă olimpică. Echipa feminină de spadă. Şi mai e un aur, dar neolimpic, la canoe 2, pe o distanţă considerată demodată de CIO. Una peste alta, încă un argint şi de şapte ori bronz mondial. Asta e, 2011 va pleca ducînd în bagaje rezultate româneşti zgîrcite.
Să luăm o pauză, să aruncăm o privire în zare, cerul e vopsit ciudat, sumbru. Ce ne facem? Vine Olimpiada şi nu avem pe cine aplauda. Dar oare ne pasă chiar atît de mult? România a avut mereu un sport peste media ţării. Cel puţin aşa îmi pare mie. În urmă cu două, trei, cinci decenii, victoriile umpleau şiraguri de mărgele lungi pînă la gleznele unui uriaş. Era ceva obişnuit. Un bronz european era privit cu îngăduinţă, precum ceva firesc, care venea de undeva, dintr-o mină de resurse nicicînd istovite. Dar şi cu respect.
Aveam însă destui coloşi pe care să-i ridicăm în slăvile noastre personale, că doar se ştie, oficial era mai greu. Admiraţia nu se măsura în mitinguri la Universitate în miezul nopţii, ci în acel incredibil "Linişte, sare Iolanda Balaş!" rostit de crainic pe un stadion care azi nu mai există. Iolanda Balaş a împlinit săptămîna trecută 75 de ani. La sfîrşitul lui noiembrie, Ivan Patzaichin a făcut 62. Pe 12, în aceeaşi lună, Nadia, unica Nadia, a schimbat un nou prefix, ajungînd la 50.
Poate am avut mai mult decît puteam duce ca naţie. Poate disproporţia a afectat logica. Şi un pic inima. Asta pentru că astăzi nu mai vrem decît sublimul şi asta pentru a-i găsi zgîrieturi, bube, imperfecţiuni. În mod paradoxal, cu cît sportul românesc e mai neglijat la nivel politic şi de decizie, iar rezultatele suferă, exigenţa creşte. Exigenţa noastră, a celor care în 99 de situaţii din 100 luăm liftul ca să urcăm la mezanin. Acum, un bronz înseamnă atît de puţin încît nici nu merită amintit. Numele celui care l-a luat? Cui îi pasă? Pentru noi, doar aurul contează şi sîntem atît de mîndri şi de încăpăţînaţi în obsesie încît preferăm nimic în loc de mai puţin.
Mai mult, parcă ne place mai mult atunci cînd pierdem, cînd ratăm, pentru că se verifică jalnicele noastre teorii despre slăbiciunea românească. Ne place să căutăm în statisticile negative şi în dicţionare sinonime pentru termeni catastrofali. Doar atunci cînd catalogăm aspru eşecul cuiva care e expus, la tv, în ziare, pe net, îl mai uităm pe al nostru. Eşecul de a fi solidari, toleranţi, de a avea compasiune şi luciditate.
Iolanda Balaş a împlinit 75 de ani. Cîţi mai ştiu că ea a stabilit 14 recorduri mondiale în carieră? Ana Maria Brînză, Anca Măroiu, Simona Alexandru şi Loredana Dinu au cucerit titlul lumii la spadă echipe pentru al doilea an la rînd. Cîţi le vor recunoaşte pe stradă şi vor dori să le strîngă mîna? Nu, noi aşteptăm Olimpiada ca să ne lamentăm liber.
{{text}}