Fostul căpitan al lui Arsenal se închidea în cameră, singur cu suferinţa şi tristeţea lui la Mondialul din 2010. Acum, jucînd la Barca cu Iniesta şi Xavi, speră să-i demonstreze lui Del Bosque că poate forma un trio de vis cu ei şi la Armada Roja.
Iată o poză-document păstrată la Academia La Masia. Juniorii Barcei, generaţia '87. Printre ei, trei nume atrag atenţia: Fabregas, Pique şi Messi (foto)! Pentru această prietenie s-a întors Cesc la Barcelona. Şi pentru că nu mai putea să aştepte zadarnic o performanţă la Arsenal. La 24 de ani, a ales echipa blaugrana, cea mai bună din istorie, "dar şi cea mai dificilă variantă, fiindcă trebuie să muncesc de două ori mai mult ca la Arsenal". Era singura cale de a face să dispară durerea şi frustrarea trăite la "naţionala" Spaniei. Să fii campion mondial şi să nu fii fericit. Eşti rezervă, nu joci cît ai vrea. Şi te simţi nedreptăţit. A semnat cu Barcelona să fie titular, alături de Iniesta şi Xavi, şi să-i arate selecţionerului Del Bosque că trebuie să existe un loc şi pentru el în Armada Roja. Despre toate acestea, în excelentul interviu cu Cesc Fabregas din revista britanică Four Four Two.
ADN de Barcelona
- Vechea gaşcă de prieteni s-a reunit. Nu ai mai fost alături de Messi şi de Pique de la 15 ani...
- Exact, trei puşti care jucau împreună de la 12 ani şi care joacă acum în această unică echipă a Barcelonei. Nu ştiu să mai existe asemenea cazuri, făcînd excepţie Man. United, cu Beckham, Giggs, Scholes şi Neville. Sînt foarte fericit. M-am întors acasă şi sper să rămînem umăr la umăr multă vreme. Adaptarea a fost ultrarapidă.
- Iată şi motivul pentru care ai fost cumpărat. Pe ADN-ul tău scrie Barcelona.
- Filosofia e neschimbată. Pase, posesie dominantă, atac. Dar ceva s-a schimbat puţin de cînd am plecat. Pep Guardiola a inoculat o altă mentalitate, ne-a propulsat spre un alt nivel, mult mai competitiv. Fiecare ştie exact ce are de făcut în fiecare clipă.
"Nimeni nu-i vede munca lui Guardiola"
- E genial?
- Genial. Felul în care munceşte, felul în care pregăteşte meciurile, felul în care studiază adversarii... are o pasiune şi o intensitate pe care foarte, foarte puţini antrenori le au.
- Noi nu prea vedem munca lui Guardiola, vedem în schimb jucători strălucitori. Pare uşor.
- Nu, nimeni nu-i vede munca. E incredibil acest om. Şi nu e uşor deloc. În spatele rezultatelor fantastice sînt imaginile video, orele de analiză, studiul, înţelegerea jocului advers... Guardiola caută mereu variante, detalii. Vrea ca toţi să jucăm aceeaşi partitură, pentru că toţi sîntem cam la acelaşi nivel - OK, în afara lui Leo - şi lucrează tactic cu întreaga echipă. Dacă într-o zi trebuie să variem puţin lucrurile, este vital să ştim cum şi, mai ales, de ce. E important să înţelegem nu doar ce facem ceva, ci şi de ce o facem. Şi Pep ne explică. Fotbalul nu înseamnă doar să te antrenezi şi să joci. Nu, nu.
Sincronizaţi perfect
- Care e rolul tău? Pentru că jucat deja mai multe...
- Nu ştiu încă. Am jucat mijlocaş dreapta, mijlocaş stînga, vîrf fals, mijlocaş central, chiar şi extremă stîngă. Nu mi-am imaginat vreodată că voi fi numărul 9 al Barcelonei. Cînd te opreşti din alergat şi te gîndeşti la Romario şi Kluivert, staruri care au jucat pe această poziţie... Dar rolul meu nu este chiar de vîrf, cel puţin nu unul fix, ci mobil. Leo nu e nici el tipul de atacant care să rămînă într-un loc. Preferă să caute spaţiu spre stînga sau spre dreapta, unde se simte mai bine. Dacă el deschide culoar spre dreapta, nu pot să mă duc şi eu acolo, să-i stau în cale. Şi viceversa. E natural. Noi interpretăm şi reinterpretăm jocul.
- E atît de deosebit de rolul tău de la Arsenal?
- Este, pentru că la Arsenal ajungeam în zonele pe care le voiam eu. Vorbim despre o poziţie similară - jucător de atac cu o relativă libertate de mişcare -, dar jocul nostru aici e mai poziţional, mai tactic. Trebuie să fii în sincronizare absolută cu echipa. Eşti mult mai conştient de spaţii şi de mişcarea colegilor pe teren.
"Nebunie scăpată de sub control"
- Cît de diferit e fotbalul în Anglia sub acest aspect?
- Pentru mine, diferenţa e colosală. Nu mă aşteptam. Uite! Nu vreau ca unii să interpreteze ce spun acum: nu zic că un campionat e mai bun decît altul, însă mentalitatea e diferită. Întotdeauna am crezut că fotbalul englez e cel mai tare. Şi cel mai frumos de privit, fiindcă sînt multe goluri, multe ocazii, atmosferă mai fierbinte. Dar acum, întors în Spania, înţeleg de ce sînt mai multe goluri şi mai multe ocazii: În Anglia e o nebunie scăpată de sub control. Toţi atacă, plonjează în ofensivă. Fanii te împing de la spate şi în mintea ta nu există decît un gînd: du-te în faţă! De ce sînt mai multe contraatacuri în Anglia? De ce se joacă mai mult dintr-un careu în altul? Te uiţi şi zici: "La naiba, fundaşul stînga a dispărut în atac, la fel şi fundaşul dreapta, în acelaşi timp... şi mijlocaşii de bandă sînt şi ei acolo!". E normal să apară contrele pe acest fond, pentru că se formează spaţii uriaşe.
"Inima lor aleargă mai repede"
- Şi asta nu se întîmplă şi în Spania?
- În Spania, ţi se spune aşa: un fundaş lateral urcă, celălalt rămîne. Te asiguri, "închizătorul" dublează. Şi împotriva noastră sau a lui Real Madrid, fiecare echipă joacă şi mai închis. Mişcările defensive sînt mult mai studiate aici. În Anglia, adversarii te urmăresc, dar, dacă apărătorul te atacă, e uşor să faci un-doi şi să ajungi în spatele lui pe spaţiu liber.
- Dar fotbalul din Premier League îţi cere mult mai mult din punct de vedere fizic, nu-i aşa? Mai dur, mai rapid, mai puţin timp de gîndire...
- Uneori, în Anglia ţi se pare că nu mai ai timp de gîndire, dar e mai mult o problemă mentală. Insularii adoptă un stil războinic. Inimile lor "aleargă" mai repede, mentalitatea lor e "mai iute, mai tare". Însă această grabă, această nevoie de a face lucrurile în viteză există mai mult în minţile lor. Se poate ca nici măcar antrenorul să nu le fi cerut să joace astfel. Ei merg pe această idee pentru că pur şi simplu o fac. Nu e vorba de vreun studiu. E suficient să priveşti mişcările unei apărări din Spania şi din Anglia. Vei observa imediat o mai mare cunoaştere tactică în Spania.
- Dar ce spui de acuzaţiile că Spania ar fi devenit monopolul a două echipe, la fel ca în Scoţia. Jucători foarte buni, ca Mata sau David Silva simt că trebuie să ajungă la Real sau Barca şi, în cazul în care nu se poate, pleacă dacă vor să cîştige ceva.
- Cred că e o perspectivă uşor nedreaptă. Dacă Barcelona şi Real au un avans atît de mare e pentru că îl merită. Cînd am fost în Anglia, cine a cîştigat titlul? Arsenal a învins în primul meu sezon acolo, dar apoi, timp de 7 ani, n-au fost decît Man. United şi Chelsea. Nimeni altcineva! E acelaşi lucru. United s-a impus pentru că era cea mai bună. Chelsea, la fel. A plecat Steven Gerrard de la Liverpool? Nu. Şi nu cred că e întîmplare. Dacă Madridul şi Barcelona cîştigă e pentru că aceste cluburi fac lucrurile mai bine şi au cei mai valoroşi jucători. Dacă United a cucerit 5 titluri, iar Chelsea 3 în ultimii 9 ani este din acelaşi motiv. De cîte ori am auzit eu spunîndu-se "United nu joacă bine în acest an, nu e atît de puternică"? Şi totuşi, United învinge la sfîrşit. Cînd trebuie să cîştige cu 1-0 în minutul 90, cîştigă. Asta înseamnă echipă adevărată.
Generaţia de puşti
- Şi de ce Arsenal nu a mai cîştigat titlul?
- Hombre, nu e întîmplător. Eram o trupă în tranziţie, eram foarte tineri. Cea mai bună echipă din istoria lui Arsenal, supranumită "Invincibilii", a dispărut încet-încet şi am apărut noi. O generaţie de puşti. Şi a fost dificil să ne lansăm. Într-un final, ne-am luptat pentru un titlu sau două, am fost foarte aproape. Din cauza accidentărilor şi a altor lucruri care apar în fotbal, nu am învins.
- Scuza cu "echipă tînără" stă în picioare?
- (Rîde) Bineînţeles. Începi la 18-19 ani şi, cinci ani mai tîrziu, ai 23-24. Eşti încă tînăr.
- În fotbal, nu mai eşti atît de tînăr.
- Ba da, dacă toată echipa are 25 de ani. Ai nevoie de cineva trecut de 30 de ani.
- Un lider, un jucător cu experienţă?
- Da. Mai ales în apărare. Sau în poartă. Cineva care să fie ascultat în vestiar. În acelaşi timp, ne-a lipsit o mare parte din sezon Van Persie, un jucător excepţional. A fost accidentat. Nu a avut niciodată un sezon complet fără accidentări. O absenţă fundamentală. Cîte pase decisive i-am dat lui Robin? Multe. De ce? Pentru că deplasarea lui pe teren e atît de bună. Dar nu era mereu disponibil şi, pentru un jucător ca mine, e dureros. Că nu am reuşit să cîştigăm, a fost şi mai dureros. Eram o echipă de valoare, jucam un fotbal spectaculos şi sînt mîndru de faptul că merita să plăteşti biletul ca să ne vezi jucînd.
Spinul din inimă
- Dar n-ai fost prea fericit să jucaţi frumos şi să nu cîştigaţi atîta vreme. De aceea ai plecat pînă la urmă, nu?
- Am luat această decizie pentru că am crezut că a fost momentul potrivit. Am dat totul la Arsenal, am intrat pe teren cu piciorul rupt, am fost în iarbă cînd bunicul meu dispăruse. A murit la şapte dimineaţa, iar antrenorul mi-a zis: "Du-te acasă!". I-am răspuns: "Nu, vreau să joc". Şi am plecat ziua următoare. Am dat totul, însă vine un moment cînd spui: "Nu mai pot".
- Ai fost trist cînd ai plecat de la Arsenal?
- Foarte. Mereu voi avea un spin în inimă. Mi-aş fi dorit să fi părăsit clubul cu un succes, să am un titlu măcar. După tot ce ai învăţat, după tot ce ai dat... însă noi n-am avut niciodată o echipă ca United sau Chelsea. Ambele au păstrat mereu un nucleu de şapte, opt jucători care se cunoşteau de ani de zile. În timp ce Arsenal schimba permanent: unul venea, altul pleca... La sfîrşit, asta face diferenţa.
- A greşit Arsenal? A greşit Arsene Wenger?
- Iubesc Arsenal şi nu aş spune nimic rău de club. Totuşi, probabil că au fost cîteva erori, altfel am fi şi cîştigat. Revin. Nu pot zice altceva decît lucruri pozitive despre Arsenal. S-au purtat incredibil. Ador acest club, iar Arsene Wenger mi-a fost ca un tată, îi datorez atît de mult. Nu mi-a plăcut niciodată să văd un jucător care pleacă şi apoi începe să se plîngă. Dacă ai ceva de spus, spune cît timp eşti acolo! Eu am fost mereu cu cărţile pe faţă. Ca şi căpitan, cînd nu mi-a convenit ceva, am zis!
- Mulţi fani ai lui Arsenal au fost supăraţi. Unul dintre lucrurile care i-au enervat a fost imediat după Mondial, cînd, în timpul celebrării triumfului, coechipierii te-au îmbrăcat în tricoul Barcei.
- Suporterilor nu le-a plăcut şi înţeleg de ce. Dar puteai foarte clar să-ţi dai seama că eu n-am avut nici o legătură cu acea întîmplare. Nici nu vedeam ce îmi trăgeau pe cap. Poţi controla lucruri care depind de tine. Însă nu ai ce să faci la surprize.
"Am ales Barca. Varianta cea mai grea"
- Unii au realizat de ce ai acceptat acest transfer. Eşti catalan, ai jucat la Barcelona de cînd erai copil, aveai şansa să fii din nou alături de prietenul Pique, dar şi de Messi, Barca e cea mai bună echipă din lume, poate şi din istorie... Totuşi, te-a surprins că alţii n-au înţeles?
- Oamenii au spus că am preferat varianta uşoară: "Ah, o să joace cu Messi, o să cîştige...". Dar cred că am ales varianta mai grea. Trebuie să muncesc de două ori mai mult decît la Arsenal ca să-mi cîştig un loc în echipă. Nu mi s-a garantat că voi fi titular. Concurez cu cei mai buni mijlocaşi centrali din lume. Cînd totul merge bine, acesta e cel mai mare club. Dar cînd lucrurile ies pe dos, fanii agită batistele albe şi te fluieră. Ce faci? Te duci acasă şi nu mai ieşi! NU MAI IEŞI! La Londra, pierdeam şi totuşi mergeam să mănînc la restaurant. Aveam viaţa mea. Eşti un idol, căpitanul, joci fiecare meci, nu cîştigi nimic în şapte ani, dar nici o grijă, suporterii continuă să cînte...
- Asta e bine, nu-i aşa?
- Da, într-un fel. Dar am dorit să fac acel pas. Am vrut să spun: "Nenorocitule, dacă joci prost, vei fi fluierat, vei fi huiduit!". Nimeni nu se bucură cînd e fluierat, însă eu voiam acea presiune care te ajută să progresezi. Cîteodată, la Arsenal trăiam sentimentul că "dacă batem e minunat, dacă nu, OK, sîntem foarte tineri, sîntem aşa, sîntem altfel... No pasa nada!
"La naiba, ceva se întămplă aici!"
- Cît de importantă a fost "naţionala" Spaniei în hotărîrea ta? Jucînd împreună cu Iniesta şi cu Xavi ai putea avea o şansă mai bună să-l convingi pe selecţioner că poţi să o faci şi la nivel internaţional. La urma-urmei, nu ai fost om de bază la "naţională"...
- Am crezut mereu că, dacă eşti în formă, teoretic, poţi evolua şi pentru Spania. Dar am avut perioade la Arsenal cînd eram convins că joc bine şi îmi spuneam: "Trebuie să fie acum". Sînt critic cu mine. Cînd merit să joc, ştiu. Cînd nu merit să joc, ştiu şi atunci. Nu mă voi plînge niciodată, dar ce simţeam în interior... Jucam fantastic, ajungeam la lot şi nu eram folosit. După şase ani petrecuţi astfel, îţi zici: "La naiba, ceva se întîmplă aici!". Iniesta şi Xavi sînt cei mai valoroşi din lume şi n-am să-i contest vreodată, însă mai sînt şi alte posturi în echipă.
Singur şi trist
- A fost Cupa Mondială o dezamăgire pentru tine, deşi aţi cucerit titlul?
- Sînt foarte mulţumit că, oricînd eram alături de coechipierii mei, îi susţineam, rîdeam cu ei, n-am fost niciodată o problemă. Apoi, mă duceam în camera mea, unde eram singur şi trist. Vezi că nu participi la victorii, că nu eşti implicat total. E bine să ai astfel de gînduri în momente de solitudine. Cînd joc, îmi place să-mi simt colegii alături, aşa că, atunci cînd mi se întîmplă mie, şi eu îi sprijin. Dar în camera mea, e altceva. Vorbeşti cu familia şi te întrebi: "Ce trebuie să fac?". Sigur, sînt Iniesta şi Xavi, dar nu-mi pot petrece întreaga viaţă cu argumentul "joacă Iniesta şi Xavi, deci nici o problemă". De ce? Pentru că asta e o scuză să nu fii ambiţios şi nu ajută. Am vrut să fac acest pas şi să demonstrez că pot juca împreună cu ei, că sînt suficient de bun. A existat mereu un presentiment că, ei bine, dacă Iniesta şi Xavi sînt titulari, se aude fluierul: "Cesc, pe bancă!". Vicente Del Bosque are un alt stil de joc, cu doi mijlocaşi centrali şi un pic mai multă libertate pentru Xavi, plus Iniesta mai spre lateral. Dar vom vedea...
- Toţi aceşti factori te-au convins să pleci de la Arsenal şi să te transferi la Barcelona?
- Bineînţeles. Şi, oricum, mi-am petrecut jumătate din carieră la Londra. De la 16 la 24 de ani, opt ani au trecut, nu? Peste alţi opt ani voi avea 32 şi voi fi aproape de retragere. Cred că era momentul potrivit să fac un salt şi să realizez lucruri minunate în fotbal. Vise care, apropo, e posibil să nu se împlinească. Dar merită să încerc.
62 de meciuri a jucat Fabregas pentru "naţionala" Spaniei, din 2006; a marcat 8 goluri
14 goluri a marcat deja Cesc în toate competiţiile pentru Barcelona, la care a jucat de 23 de ori; are 9 reuşite în 13 partide de campionat
34 de milioane de euro a plătit Barcelona lui Arsenal pentru Fabregas, la care se mai pot adăuga 5 milioane dacă se ating toate obiectivele
54 de milioane de euro este cota de piaţă a lui Cesc, potrivit transfermarkt.de
"Dacă într-o zi trebuie să variem puţin lucrurile la Barca, este vital să ştim cum şi, mai ales, de ce. E important să înţelegem nu doar ce facem ceva, ci şi de ce o facem. Şi Pep ne explică" (Cesc Fabregas)
"La Barcelona trebuie să fii în sincronizare absolută cu echipa. Eşti mult mai conştient de spaţii şi de mişcarea colegilor pe teren" (Cesc Fabregas)
"În Anglia e o nebunie scăpată de sub control. Toţi atacă, plonjează în ofensivă. Fanii te împing de la spate şi în mintea ta nu există decît un gînd: du-te în faţă!" (Cesc Fabregas)
"Am dat totul la Arsenal, am intrat pe teren cu piciorul rupt, am fost în iarbă cînd bunicul meu dispăruse. Însă vine un moment cînd spui: nu mai pot" (Cesc Fabregas)
"Jucam fantastic la club, ajungeam la lot şi nu eram folosit. După şase ani petrecuţi astfel, îţi zici: «La naiba, ceva se întîmplă aici!»" (Cesc Fabregas)
{{text}}