Cartea care spune povestea spaniolului merită citită în aceeaşi măsură ca şi polemica "Open" a lui Agassi
Poveştile care ne plac sînt cele care ne ţin treji. Ca să preluăm din clişeele recenziilor, cele care "se citesc pe nerăsuflate" sau "pe care nu le poţi lăsa din mînă". Eu, una, sînt fan al cititului pe îndelete, al savuratului lecturii, al întorsului cîtorva pagini înapoi pentru a relua un paragraf. Cititul iute, contracronometru, îmi lasă o mică senzaţie de gol. De foame nepotolită. În fine, chestiune de gusturi.
Cele 510 pagini ale autobiografiei "Open", scrisă de Andre Agassi, se apropie mult de categoria "imposibil de lăsat din mînă". Deşi şi asta e o exagerare, evident că poţi lăsa orice din mînă, o vrabie, o altă mînă, d-apăi o carte. Este atît de tare încît pare ficţiune şi e cu atît mai tare cu cît dezvăluirile arzătoare vin la cîţiva ani buni după ce campionul american s-a retras, avînd o ultimă parte a carierei aproape sinonimă cu impecabilul. Apariţia cărţii l-a aşezat însă un pic pe Agassi în ochiul furtunii. Excesele şi erorile lui au fost imediat scoase din context şi judecate, abia apoi lumea a citit întregul şi a înţeles (nu neapărat şi acceptat) situaţia.
Agassi a apărut aşa cum este el. Arogant. Conştient de celebritatea lui. Neiertător cu contemporanii săi faimoşi Pete Sampras, Michael Chang şi Boris Becker. Îmblînzit şi pus cu adevărat în valoare ca persoană doar de Steffi. Imens de multă lume consideră "Open" cea mai bună biografie sportivă apărută vreodată. Sau măcar în ultima vreme. În pustiul lăsat de vîrtejul provocat de aceasta, lansarea anul trecut a lui "Rafa, My Story", scrisă de ziaristul britanic John Carlin după povestirea lui Rafael Nadal, trebuia să se ridice la acelaşi nivel de controversă. Oare?
Nici vorbă de aşa ceva. E istoria încă neterminată a unui personaj cu totul diferit. Crescut după alte reguli, mult mai stricte, crescut, de asemenea, în spiritul respectului faţă de lumea înconjurătoare şi cei care o populează. Nu găsim aici peruci infame, droguri oferite de persoane dubioase, chefuri monstruoase cu rîuri de bere. Lipseşte tocmai controversa, acel ceva care te face să ridici sprînceana intrigat. Aflăm însă o grămadă de lucruri interesante despre Rafa, copilul care credea că unchiul Toni are puteri supranaturale, între altele. Descoperim o poveste de familie, cu un erou care, culmea, vorbeşte atît de frumos despre rivalul Federer încît pare de necrezut.
Plictisitor? Nici vorbă. E doar altceva. E una dintre acele poveşti în care nu se bat binele şi răul, ci abundă normalul. Adică amestecul de bine şi rău din care sîntem făcuţi cu toţii. Şi de aceea merită citită la fel de mult ca şi "Open". Cu atît mai mult cu cît finalul ei e chiar aşa. Deschis.
{{text}}