În mijlocul unor nămeţi, unde pîinea e mai necesară decît circul, mulţi se gîndesc că meciul Stelei pică exact ca tichia de mărgăritar peste o ţară chelită de zăpadă. Şi totuşi, pentru cine se va bate Steaua?
Nu cu bulgări, cum o face acum, din cauza terenurilor impracticabile dublate de un management care a viscolit nervii staff-ului tehnic, ci cu mingea împotriva olandezilor. Aşadar, oprim lopeţile pentru două ore? Ne permitem luxul? Nu de tot, din cînd în cînd, doar să tragem cu urechea la scor? Ce spuneţi dumneavoastră, stimată doamnă, înfundată cu tot cu gospodărie în omăt? Daţi radioul mai tare să audă şi cei de afară? Mai rezistaţi, vor ajunge îndată! Nu plîngeţi, doar daţi mai tare.
Cei care joacă biliard, la căminele culturale din satele întroienite, vor striga degeaba la meci. Beţi sau treji, dacă Steaua va învinge sau nu, ei vor rămîne la fel. Adică, beţi sau treji. O România redusă la beţi sau treji, o Românie redusă la jandarmi şi ultraşi, la dinamovişti şi stelişti, nu e o Românie care să iasă din ninsoare. E nevoie de o Românie care să respire, e nevoie de emoţii, de inimi pe care mâinile degerate să se încălzească. E nevoie de impulsuri. De orice miez de bucurie care să împingă mai departe. E nevoie de toţi.
Viscoleşte. Imaginile la televizor se repetă. Jucătorii coboară din autocarul ultramodern şi pînă la balon, acolo unde se va desfăşura antrenamentul, merg pe vîrfuri. Alunecă, par nişte biete manechine ghidate de un păpuşar cu nasul roşu. Şi nu de la frig. Neaua rece parcă îi arde. Şi totuşi ghetele cu crampoane sînt comode faţă de picioarele bocnă ale sinistraţilor.
Joi seara, măcar românii Stelei să calce apăsat, dacă li se va da ocazia. E nevoie de ei, nu au de ales. E nevoie de nerv, de forţă, de transpiraţie, de căldură. Multă căldură. Cît să topească derdeluşul de pe casă ca să poată ajunge la stimata doamnă.
{{text}}