În societăţile aşezate, se poartă cultul pentru idoli. Aşa e-n firea lucrurilor. Totul se face neostentativ, pe bază de respect. E un cuvânt simplu. Mai grea e punerea lui benevolă în practică. Ţine de educaţie.
Noi ne căutăm, vorba lui Cornel Dinu. Şi urinăm cu presiune pe statui. Ni se par redundante şi nefolositoare. Prea voluminoase şi grele pentru a fi tăiate într-o noapte şi duse la fier vechi. Idolii de odinioară au ajuns batjocura mediocrilor de azi. În Santiago Bernabeu şi-n baza Camp Nou există nişte muzee. Unde nu-s tablouri, dar, printre trofee, Santillana şi Alexanco sunt icoane.
În Ştefan cel Mare e o berărie, cu shaormărie cu tot. În Ghencea e un câmp cât o zi de post, pretabil oricând la o afacere imobiliară de succes.
La înmormântarea lui George Best a venit mai multă lume decât la orice derby al lui Manchester United. La a Mopsului Dumitrache, să tot fi fost vreo câteva zeci. La a lui Ştefan Sameş nici măcar atâţia.
La Madrid, când Di Stefano a fost internat pentru o operaţie pe cord, Florentino Perez a făcut noapte albă-n spital şi a ameninţat că-l dărâmă dacă simbolul blanco nu iese pe picioare. La Bucureşti, operaţia pe cord a lui Cornel Dinu urneşte doar ziarele de sport şi televiziunile de ştiri.
La Barcelona, oricât de certat ar fi el cu mărimile locale, când tună Cruyff, pe Camp Nou se face linişte apăsătoare; nici ploaia n-are tupeu să cadă. La Bucureşti, după un meci dezastruos, Tătăruşanu şi Bourceanu îi dau interzis în vestiar lui Duckadam. Omul ăla simplu care, deşi a apărat patru penalty-uri cu Barcelona, n-a reuşit să-l dea jos pe Alexanco de pe peretele muzeului...
{{text}}