Profităm de ziua de 8 Martie pentru a vedea că avem un sport de performanţă predominant feminin.
Astăzi, în Italia, bărbaţii oferă femeilor mimoze galbene. În Rusia şi Albania, ei adaugă şi ciocolată misterioaselor flori. În 28 de ţări, 8 Martie e sărbătoare naţională. Ziua Internaţională a Femeii. Sună cumva oficial şi rece această titulatură, iar multora le aminteşte de vremuri în care orice aducea a festiv stîrnea frisoane.
De fapt, originea zilei e legată, ce ironie, nu?, de o declaraţie a Partidului Socialist American. Back in 1909, ce mult a trecut!, pe atunci nici măcar unii bunici nu erau născuţi, istoria nu mai e interesantă azi, a spălat mult din simbolurile iniţiale. Acum avem mai mult un duel surd între a te face că ai uitat să oferi o floare, doar nu e ziua ta, ce voiai?, şi a te face că nu-ţi pasă dacă ai primit sau nu o floare. O povară, ce mai!
E însă şi o ocazie de a observa ceva. O coincidenţă, poate o mică întîmplare. Ceva legat de sportul românesc al ultimilor ani. Ei bine, rezultă că avem un sport dominat de femei. Matriarhat cu cîteva încercări de revoltă din partea bărbaţilor, vezi cazurile, în ordine cronologică, Marian Drăgulescu, Rareş Dumitrescu & Co, Alexandru Dumitrescu şi Victor Mihalachi. Probabil şi Horia Tecău.
E suficient să ne amintim doar cine a luat medaliile olimpice ale României la ultima ediţie a Jocurilor Olimpice, cea de la Beijing. Între Alina Dumitru, Constantina Diţă, Sandra Izbaşa, Georgeta Andrunache, Viorica Susanu, Ana Maria Brînză, echipa feminină de gimnastică şi echipajul de 8 plus 1 şi-a făcut loc doar Mihai Covaliu cu eroicul său bronz. Teorie confirmată.
Iar pentru Londra aşezăm tone de speranţe pe umerii auriţi ai spadasinelor, campioane mondiale în 2010 şi 2011 şi europene în 2008, 2009 şi 2011 la echipe. Recent, o echipă de femei, Oltchim, a atins a treia semifinală de Liga Campionilor din ultimii patru ani.
Ciudat. Doar se spune despre ele că sînt labile. Cînd plîngăcioase, cînd certăreţe. Chiar ţaţe. Dificil de ţinut în frîu din mii de motive, care ţin sau nu de sport. O decepţie, o durere enigmatică, un puseu de revoltă personală, un conflict. Fiţe, toane, umori, acel întreg vagon de lucruri care duc la clişeul "Cine le mai înţelege?". Păi, nimeni! Fiindcă şi reciproca stă pe picioarele ei. Se mai spune însă şi că sînt ceva mai maleabile, mai serioase, mai rezistente, inclusiv la suferinţă. Mai arţăgoase în sensul bun. Ambiţioase. Hotărîte. Încăpăţînate. Cu o minunată aroganţă pozitivă.
Oricum ar fi, ele conduc sportul nostru. Şi pentru asta merită azi, şi nu numai, măcar o mimoză galbenă şi un pătrăţel de ciocolată.
{{text}}