Gloanţele şuieră. Mulţimea se adăposteşte în spatele alimentării. Vitrinele sînt pline de găurile morţii, iar cioburile formează un puzzle în care se amestecă furia, bucuria, speranţa, adrenalina, foamea, teama şi izbînda finală.
Femeia, din spatele bărbatului cu armă la piept, are o căciulă de blană neagră, iar dunga de la pantaloni e ştearsă, la fel ca griul pantalonilor de stofă. Paltonul turnat peste pulover e scurt, atît de scurt, încît atunci cînd ridică mîinile arătînd din degete, lumii, semnul victoriei, mînecile îi ajung la coate.
Victorie. După ani, finala e a ei. A celui din faţa ei, a celor de pe lîngă cei doi, a celor trîntiţi mai devreme la odihnă şi împrăştiaţi pe trotuare în toată ţara. Finala nu e a diplomaţiei ori a jocului de culise a lui Sandu. Nici a lui Mitică. Care Mitică? Nu e finala unui schimb de voturi sau a unui stadion de 10 ori mai scump construit din banii ei.
Finala e doar proprietatea şi meritul României. Voi, cei mai tineri, nu strîmbaţi din nas, nu aprindem lumînări, doar stabilim proprietarul. Istoria jocului o cere. Istoria voastră. Baftă, să curgă berea, să înceapă meciul! Apropo, cu cine ţineţi?
{{text}}