Întotdeauna, echipele au fost mai greu de făcut decît oamenii. E un puzzle complicat, cu piese mărunte şi margini vii.
Cu imagini care se schimbă imperceptibil sau, dimpotrivă, dramatic, de la o zi la alta. Uneori, de la o oră la alta. Zîmbetul devine rictus, lacrima curge în gol, ochii caută un punct de sprijin, picioarele tremură ori dansează, jocul e atît de dinamic, de versatil.
România a venit la Londra cu un team feminin în care micuţa Larisa Iordache era menită să strălucească. Pregătită să concureze pentru echipă, la individual compus şi pe aparate. Să fie o potenţială eroină a Jocurilor.
Accidentarea ei a venit ca o lovitură neaşteptată şi nemeritată. Deja puzzle-ul începuse să tremure. În acest context, în care reglările s-au făcut din mers, bronzul cucerit la capătul concursului pe echipe vine ca un premiu.
România a concurat cu cinci gimnaste de vîrste diferite, de la 16 la 25 de ani. Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor se aflau la a doua Olimpiadă, ultima după o pauză de 8 ani. A depăşit handicapul paralelelor de coşmar prin evoluţii excelente la celelalte aparate.
A lăsat în urmă China, campioana olimpică de la Beijing. Nu a putut depăşi însă Rusia, pe care o dominase la Europenele din mai. Şi nu s-a putut apropia de SUA, de care, de fapt, nu s-a putut apropia nimeni.
"Mie, în general, nu-mi place medalia asta, de bronz", spunea Mariana Bitang după încheierea întrecerilor de gimnastică. Într-adevăr, după ce ai avut aurul olimpic la Sydney şi Atena, bronzul pare sărăcăcios.
Este însă medalia care păstrează România pe podiumul olimpic în mod neîntrerupt din 1976 încoace. Şi asta n-a mai reuşit absolut nimeni! Puzzle-ul a reuşit. Nu mai tremură. Doar că are altă culoare decît cea dorită.
{{text}}