Luminiţa Paul despre emoţiile lui Andy Murray: "Zîmbetul care va veni"

Ce fiinţă contrastantă e şi Andy Murray! Acum varsă un şuvoi de înjurături şi îşi pocneşte racheta cu palma, ca pe un copil care a făcut tîmpenii, iar la finalul meciului, cel mai important din cariera lui de pînă acum, nu face nimic! Nu, să păstrăm adevărul faptelor, de fapt face ceva. Se lasă pe vine, cu mîinile la faţă, ca şi cum ar fi comis o eroare gravisimă, nu ar fi cîştigat primul trofeu de Mare Şlem din viaţa lui. Acel trofeu pentru care a aşteptat atît de mult, pe care toată lumea i-l aşezase virtual în vitrină de acum 4-5 ani. Trofeul care îi îndreptăţeşte cu prisosinţă apartenenţa la Big Four, alături de Federer, Nadal şi Djokovici.



Aşa sînt oamenii, iar emoţiile nu respectă scenarii, se trăiesc şi atît. Andy se simte mai bine expulzîndu-le pe cele negative şi punîndu-le la păstrare pe cele bune. E felul lui de a reacţiona, aşa cum în momentul în care se pregătea înmînarea cupei de la US Open a avut un mic gest de nerăbdare, un soi de freamăt din degete, "daţi-mi-o mai repede, vă rog, a durat imens pînă am reuşit s-o cîştig". Apoi, cu trofeul în braţe, abia atunci, a devenit cu adevărat campion.



Dezgrop o amintire personală. Iunie 2005, turneul de la Queen's, transmis de Eurosport. Urma meciul dintre Thomas Johansson, pe atunci numărul 20 mondial, învingător la Australian Open 2002, şi Andrew Murray, numărul 357 ATP, 18 ani împliniţi de nici o lună. Am simţit un fior de frustrare. Iar o dispută din acelea dezechilibrate, cu un britanic care a primit wild card. Apoi am văzut că îl învinsese în turul secund pe Taylor Dent cu 6-3, 6-3 şi am zis că poate fi interesant. Dacă a fost? Da, a fost incredibil.



Puştiul cu dinţii strîmbi, ochi albaştri şi păr zburlit a fost incredibil. Ajungea la toate mingile, cădea, se ridica, era cînd la fileu, cînd în spate, se tăvălea pe iarbă, ţipa, îşi buşea racheta. Un spectacol. A pierdut atunci cu 6-7, 7-6, 5-7, dramatic, la limită, aproape eroic. Mi-a fost jenă că am judecat anticipat şi mi-am promis să-l urmăresc. Să-l las să crească fără să strîmb din nas la fiecare eşec. Să-l simpatizez necondiţionat, chiar şi atunci cînd era obraznic, veleitar, imatur, cînd îl înjura pe Brad Gilbert şi, mai tîrziu, pe Miles MacLagan împreună cu tot anturajul.



Pentru că talentul e cel care farmecă. Uşurinţa în lovituri, imaginaţia, agilitatea, naturaleţea. Viziunea pe teren. Şi prudenţa e cea care enervează, dar se pare că e un punct pe cale să fie rezolvat definitiv. Andy Murray va creşte de la turneu la turneu şi de la an la an după ce s-a eliberat de o mare povară. Va înjura în continuare, dar nu va mai da vina pe alţii pentru greşelile lui. Poate va reuşi să şi zîmbească atunci cînd va cîştiga. E un proces evolutiv.