Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu s-au retras din sportul de performanţă. După douăzeci de ani în care au scris istorie, cele două sportive se simt obosite psihic şi fizic
Intră oricînd în top 10 cele mai valoroase canotoare din lume, din toate timpurile. Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu au adus împreună 25 de medalii de aur pentru România, între care nouă de aur! Erau obişnuite cu primul loc şi ne-au obişnuit şi pe noi cu primul loc. Poate tocmai de aceea, după ratarea de la Jocurile Olimpice de la Londra, unde au terminat pe locul 5, au plîns zile la rînd. "Cursa aia ne-a demonstrat că trebuie să renunţăm. Inima e mare, îşi doreşte mai mult, dar fizic nu mai puteam", au spus cele două.
Au vrut însă să se retragă de pe podium, aşa cum şi intraseră în canotaj. Au urcat în barcă la Europene şi au terminat primele. "Deşteaptă-te, române!" s-a mai auzit încă o dată.
Ultima cursă a avut loc vineri, pe lacul Snagov, bătrînul Snagov care le-a fost casă timp de 20 de ani. "Ne-am săturat de el, îl urîm, dar în acelaşi timp îl iubim! E parte din viaţa noastră şi va fi pentru totdeauna", spune Viorica Susanu.
- Geta, e greu să spui STOP carierei după mai bine de 20 de ani de performanţă în care ai cîştigat tot ce se putea cîştiga?
- E foarte greu! Ştiam însă că va veni şi acest moment. Acum mi se pare că a venit repede, că parcă ieri urcam prima dată în barcă, la mine, în satul Drăcşani, din judeţul Botoşani. Doamna Elena Iacob, prima mea antrenoare, m-a ajutat să urc prima dată într-o barcă. Anii au trecut însă repede, timpul nu iartă pe nimeni.
- Îţi aduci aminte prima competiţie oficială?
- Cum să nu? Era în 1989, la Campionatele Naţionale de viteză. Am urcat în barca de 8 plus 1 şi am cîştigat. Aveam abia o lună de canotaj.
- Acum, ai devenit un model, un etalon pentru canotajul românesc.
- Cred că avem deja un etalon: Elisabeta Lipă. Ea e o legendă. E persoana care a făcut cel mai mult pentru canotaj. Şi acum, ca fostă sportivă, luptă să ţină canotajul în picioare. Eu am egalat-o la medalii olimpice, dar nu am făcut din asta un ţel. Mi-aş dori să vină cineva din spate care să aibă şase medalii olimpice de aur, să ne întreacă!
- La ce a trebuit să renunţi pentru canotaj?
- (oftează) La multe. A trebuit să stau plecată 11 luni pe an de acasă. Nu am avut parte de distracţii, de cluburi. Dar cînd spun asta nu mă plîng! Nu m-a obligat nimeni. Am făcut asta că aşa am considerat, ca să reuşesc în viaţă. Şi satisfacţiile au fost pe măsura sacrificiilor.
- Ai cîştigat multe medalii. Ai una care ţi-e cea mai dragă?
- Am două, copiii mei: Ştefan, care are şapte ani, şi Miruna, cu patru ani mai micuţă. Ei sînt medaliile deosebite. Restul, celelalte, sînt toate la fel. Pentru toate am muncit, fiecare are povestea ei, fiecare are istoria ei. Cea de la Sydney mi-e dragă că a fost prima la Olimpiadă, la Beijing e ultima, cele de la Atena sînt şi ele la loc de cinste, chiar dacă au venit cu sacul, de ziceai că sîntem la Campionatele Naţionale!
- Mai şti cu cîte canotoare ai făcut echipă în barcă?
- Ooooo, am schimbat sute! Sînt însă fericită că am urcat cu canotoare precum Elisabeta Lipă, Doina Ignat, Marioara Popescu, Veronica Cochelea, Viorica Susanu. Canotajul românesc chiar a avut nişte generaţii de excepţie. Le mulţumesc tuturor, de la prima pînă la ultima!
- Care e cel mai mare regret al carierei?
- Mai întrebi? Londra e singurul regret, nu cel mai mare! Şi poate proba de 8 plus 1 de la Beijing. Şi acolo am avut o barcă valoroasă, care trebuia să cîştige. Londra a fost însă episodul negru. Am muncit la fel de mult, am făcut aceleaşi sacrificii, dar nu a fost să fie. Cu toate acestea, nu regret că m-am reapucat.
- Ţi-ai făcut prietene în canotaj? Cu cine te înţelegi cel mai bine?
- Am multe prietene, dar trei sînt deosebite. Lipă e naşa mea de cununie, părintele spiritual, Doina Ignat e ca o soră, la fel Suzi-Susanu. A fost ca partenera mea de viaţă, colega de pat (rîde). Am spus de multe ori că la canotaj, noi, sportivele, am fost ca o familie. Nu e nici o exagerare! Ne-am certat şi noi, am avut divergenţe, dar doar pe apă. În afară, pe mal, cum se spune, întotdeauna am fost prietene.
- Cu Viorica Susanu ai avut cele mai mari rezultate. Îţi mai aduci aminte cînd v-aţi cunoscut?
- Da, în 1991, la Naţionale. Prima dată am concurat însă împreună în 1997, la Mondiale, în barca de 8 plus 1. De atunci nu ne-am mai despărţit.
- Cum a fost viaţa ta în afara canotajului? Ai mai avut timp de altceva?
- Am avut o viaţă programată, calculată. Altfel nu reuşeam să fac nimic. Noi, în canotaj, avem o singură lună liberă pe an, toamna. Atunci m-am şi căsătorit, atunci îmi programam şi cele mai importante lucruri din viaţă.
- Te-ai gîndit ce vei face acum?
- O să mă ocup de familie, o să-mi duc copiii la şcoală, la grădiniţă. Acum mă simt cu adevărat un om liber. Mă simt însă obosită fizic, psihic. Londra m-a dărîmat. Poate că şi vîrsta îşi spune cuvîntul.
"Nu mă consider o vedetă. Sînt un om normal. Medaliile nu m-au schimbat. Sînt doar o persoană care a făcut sport de performanţă şi atît"
Georgeta Andrunache
"Am plîns de multe ori, am vrut să renunţ. Am plîns de durere, de bucurie, de ciudă, de greu. Dar am luat-o mereu de la capăt, am găsit puterea să mă ridic. Succesele mi-au dat putere"
Georgeta Andrunache
"Nu mi-am văzut copiii crescînd, nu am fost lîngă ei cînd au spus prima dată "mamă". Asta înseamnă sacrificiu! Fără sacrificiu şi muncă, nu reuşeşti"
Georgeta Andrunache
"După primul concurs, am fost dată afară!"
Viorica Susanu nu a trecut prima selecţie la canotaj. A fost reprimită la rugăminţile antrenorului său
- Viorica, realizezi că te-ai lăsat de canotaj, că nu vei mai urca niciodată într-o barcă?
- Nu prea. Probabil că regretul va fi mai mare după ce va mai trece ceva timp. Acum, s-au scurs abia cîteva zile. Dar ştiam că va veni şi acest moment. Nu e uşor să spui "Gata, de azi nu mai fac canotaj!". Nu m-am gîndit niciodată la ziua asta, dar sînt conştientă că nu va mai fi nici o altă dată în care aş putea să revin, să mă reapuc de canotaj. Cum s-a întîmplat pînă acum.
- Care a fost prima ta întîlnire cu lacul Snagov, locul unde ai petrecut douăzeci de ani din viaţă?
- În 1992, a fost un criteriu olimpic, o selecţie pentru lotul de juniori. Am venit şi eu. A fost însă foarte aproape să nu fiu selecţionată pentru că aveam probleme cu orientarea.
- Cum adică?
- Pe atunci, pe lac nu existau balize să delimiteze culoarele. Am intrat pe culoarul altei colege şi am fost descalificată. Antrenorul meu a intervenit şi am mai avut posibilitatea să trag încă o dată. Nu aveam probleme cu timpul, stăteam bine, important era să nu mai intru pe alt culoar. Am scos al patrulea timp, parcă, dintre toate junioarele şi am fost oprită la lot.
- Cu Geta te-ai cunoscut în 1997. Sînt ani buni de cînd sînteţi împreună. Nu v-aţi certat niciodată, la modul să nu vă mai vorbiţi?
- Da, în 1997, la o selecţie, am nimerit la doi rame în aceeaşi barcă. Eu eram dreptace, ea era stîngace şi am făcut echipă. De certat ne-am mai certat, dar doar pe probleme de canotaj. Niciodată afară. De asta am şi rezistat atît împreună. Ea vorbea mai mult, ea spunea că sînt cea mai dificilă parteneră, dar am trecut peste tensiuni. Drept dovadă, sîntem prietene şi acum, iar eu sînt naşa de cununie a fratelui ei.
- Ce ţi-a adus ţie canotajul în viaţă?
- În afară de problemele de sănătate de la spate, care sînt însă specifice sportului de performanţă, mi-a dat numai lucruri bune. Satisfacţii, bucurii, mulţi prieteni. Cei mai buni prieteni ai mei, pe care mă pot bizui la nevoie. E mare lucru!
"Cu Geta Andrunache m-am mai certat, dar niciodată pe alte probleme în afara canotajului. Am ştiut să trecem peste toate neajunsurile, am lăsat una de la alta şi am rezistat ca un cuplu. Altfel, băgam divorţ de mult"
Viorica Susanu
- Ai avut şi momente dificile, normal. Cel mai dificil a fost cel dinainte de Atena, cînd s-a spus că te-ai dopat?
- Cred că a fost, într-adevăr, cea mai mare cumpănă a carierei. Eram terminată psihic. Ştiam că sînt curată şi nu ştiam cum să demonstrez. A fost un şoc pentru întreaga echipă. Noroc că am avut de partea mea pe toată lumea. Dan Popper, secretarul general al COSR de atunci, a crezut în nevinovăţia mea, Ion Ţiriac s-a implicat şi el. Au trimis probe la un alt laborator şi s-a dovedit că eram curată.
- La Atena, nu ai stat cu frică?
- Nu. Eu ştiam că nu putea să se întîmple nimic. Nici vitaminele nu le luam cînd mi le dădea doctorul, în casă nu aveam nici un medicament. Singura temere era aceea de a nu mi se fi pus ceva în mîncare. Era însă o utopie, cine să pună? Am stat liniştită, mai ales că toată lumea m-a apărat, nu m-a expus mediatic.
- Ai fost controlată doping imediat cum ai ajuns în Grecia?
- Nu, culmea! Apoi am aflat că acordul de a participa la prima cursă a venit cu doar două ore înainte de start. Mi s-a ascuns asta, ca să nu apară alte probleme.
"În 2004, cînd s-a vehiculat că m-am dopat, am fost la un pas să clachez. Creierul a refuzat să creadă însă că aşa ceva mi se poate întîmpla mie. Noroc că am avut de partea mea coechipierele şi antrenorii"
Viorica Susanu
- În toţi aceşti ani, în afară de canotaj, cantonamente interminabile, cum vă distraţi?
- Mai mergeam şi noi la discotecă. Ne strîngeam 15-20 de nebuni, fete şi băieţi. Atunci nu aveam maşini şi mergeam noaptea pe jos, prin pădure. De la baza nouă, de la Snagov, pînă la Complexul Pacea. Făceam vreo 15 kilometri dus-întors. Asta era distracţia noastră.
- Acum fetele mai merg la discotecă?
- Nu, normal. Acum e moda laptopurilor, a tabletelor, a facebookului.
- Pe fetiţa ta, Irina, ai da-o să facă sport, canotaj în special?
- Sport o să facă, o să insist! Dacă ea vrea canotaj, o să o las, deşi e un sport greu, în care stai cu anii în cantonament.
- Te-ai gîndit ce vei face în continuare?
- Da. ştiu. O să-mi reiau postul de la Dinamo. Sînt instructor sportiv, am mai lucrat şi-mi place ce fac. O să rămîn însă şi lîngă canotaj, să ajut cum pot.
{{text}}