Au trecut două luni de cînd Filippo Inzaghi (39 de ani) a preluat "Allievi Nazionali", echipa de juniori a academiei lui AC Milan.
"Comunică foarte mult cu puştii, iar ei îl ascultă. Ştie, mereu a ştiut, să vadă o fază înainte să se producă, aşa cum se întîmpla şi cînd era fotbalist", povesteşte Fluvio Fiorin, secundul lui Pippo.
Terenul de antrenament F e înconjurat de mesteceni şi plopi, aproape că nici nu-l vezi de departe. E ciudat să-l vezi acolo pe Pippo Inzaghi în postura de antrenor: cu încălţăminte sport, braţele încrucişate la spate şi cu fluierul atîrnat la gît. "Hai, hai, întoarce-te şi nu scăpa mingea din ochi! Bine, bine! Bravo!", strigă din cînd în cînd fostul mare atacant al Milanului.
Face totul cu aceeaşi pasiune care l-a însoţit de-a lungul carierei de 21 de ani, în care a marcat 288 e goluri!
"Copiii de acum sînt răsfăţaţi"
- E destul de ciudat să te vedem în postura de antrenor...
- Da, toţi îmi spun asta... Eu trăiesc totul ca şi cum aş fi protagonistul unui reality show. Tot vin oamenii să ne vadă. La debut am avut aproape 1.000 de persoane. E frumos să-i învăţ pe cei mici, să-i văd crescînd în fiecare zi, să le pot oferi cîte ceva din pasiunea mea, din ceea ce ştiu, din ceea ce am fost, din felul în care am ajuns să cîştig. Vreau să le transmit şi lor ambiţia şi dorinţa pe care le-am avut mereu.
- S-au mai schimbat copiii faţă de cum erau pe vremea ta?
- Mult de tot! Noi eram mult mai descurcăreţi. Generaţiile noi sînt capricioase, răsfăţate... Au calculatoare, facebook... vezi puţin fotbal prin parcuri... Eu jucam pe terenuri pe care foloseam genţile cu echipament drept porţi. Fotbalul jucat pe stradă te făcea să vibrezi.
- Ce te-au întrebat copiii în primele zile?
- Ştiu că pentru mulţi dintre ei am fost Inzaghi... Pentru mine e o mare responsabilitate pentru că văd în ochii lor şi pe feţele lor cît de mult aşteaptă de la mine. Am încercat să fiu pregătit pentru orice întrebare. E foarte frumos să ştiu că pot să-i învăţ ceva, să ştiu că asta aşteaptă de la mine.
"Abia acum mă pot bucura de ce am reuşit ca fotbalist"
- Cum se poate supravieţui fără fotbal?
- Ştiam că va fi greu... Faptul că am rămas la Milan, că merg în continuare şi muncesc pe un teren de fotbal şi că văd toată atenţia pe care mass-media mi-a acordat-o, mi-a dat linişte. M-a ajutat să trec peste acest moment dur pentru mine, încheierea carierei de fotbalist. Abia acum savurez tot ceea ce am realizat. Cînd eşti încă în activitate nici nu-ţi dai seama.
- Cum adică nu-ţi dai seama?
- În cazul meu, cel puţin, nu mi-am dat seama. Mereu cînd realizam un obiectiv, începeam imediat să muncesc pentru altul. D-asta nu apucam să mă bucur de tot.
- Dar lăsai senzaţia că savurai fiecare moment prin felul în care sărbătoreai...
- Dacă stau să mă gîndesc acum ce am realizat în 2007, cele 5 goluri în 3 finale disputate (Liga Campionilor, Supercupa Europei şi Mondialul Cluburilor), ar fi trebuit să sărbătoresc vreo doi ani, dar nu am savurat acele momente nici măcar un minut. Cînd te laşi de fotbal, priveşti în jurul tău, vezi interesul pe care l-ai trezit, începi să-ţi pui întrebări, începi să analizezi trecutul şi să înţelegi ce ai realizat.
- Care e lucrul de care te simţi cel mai mîndru?
- Dragostea oamenilor. Mă opresc pe stradă pentru a-mi spune: grazie (mulţumesc). Este exemplul pe care vreau să-l dau copiilor: cînd joci 20 de ani şi fiecare persoană pe care o întîlneşti îţi mulţumeşte, înseamnă că ai de ce să te simţi mîndru de ce ai făcut, de felul în care ai făcut ceva.
- Şi tu cum ai reuşit?
- Cu voinţă, cu ambiţie, cu modestie. Cred că ăsta e şi motivul pentru care oamenii mă iubesc atît de mult. Pentru cineva care a trăit fotbalul aşa cum am făcut-o eu, asta nu are preţ!
Milan, doar Milan
- De ce nu ai continuat să joci şi de ce nu ai plecat în altă ţară, ca Del Piero?
- Oferte am avut. Preşedintele Granadei a venit să mă vadă la Formentera. Dar ce mi s-a oferit aici, la Milan, a fost prea preţios pentru mine, pentru că Milan e Milan. Mi-a dat totul. Mi-am încheiat cariera marcînd un gol în faţa unui stadion care plîngea pentru mine. Am lăsat amintiri de nepreţuit şi nu mă vedeam jucînd în altă parte. M-am simţit obligat să iau decizia asta. Din păcate, nu mai puteam continua la AC Milan ca jucător şi un tip ca mine, dacă nu poate continua la Milan trebuie să se lase. Nu avea rost să joc în Italia în alt tricou. Să merg în altă ţară ar fi însemnat să mă îndepărtez de oraşul meu, de familie, de prieteni...
- De cînd antrenezi ai descoperit ceva nou în ceea ce te priveşte?
- Da, că trebuie să spui lucrurilor pe nume la momentul potrivit. Va trebui să fiu dur cînd o să fie nevoie, dar şi să-i ajut pe cei mici. Nu pot să uit că au 16 ani şi că sînt la vîrsta la care încep să devină bărbaţi. Mai mult decît un antrenor, trebuie să fiu un educator: vreau să ştie cum trebuie să se antreneze, ce să mănînce, cum să se poarte în afara terenului... Diferenţa dintre un fotbalist normal şi un campion stă în aceste detalii.
- Ce e diferit pentru tine acum faţă de atunci cînd jucai?
- Păi, în primul rînd m-am întors să trăiesc în Milano, în oraş, după 12 ani în care am trăit undeva aproape de Milanello (centrul sportiv rossonero). Pot să mă bucur de oraş. Înainte trăiam doar pentru fotbal şi distracţiile nu erau pentru mine. Acum fac plimbări lungi, merg să văd monumente, am timp pentru oamenii dragi, merg la restaurante... Nu mai am atîtea restricţii în ceea ce priveşte mîncarea, dar, după ce timp de 20 de ani ai trăit după anumite reguli e greu să mai schimbi ceva.
- Care e primul lucru la care te gîndeşti acum, cînd te trezeşti?
- Că trebuie să fac eu totul!! Înainte mă gîndeam doar că trebuie să mă antrenez, că ajung la Milanello şi că totul e pregătit. Acum eu sînt cel care trebuie să pregătească totul. Ajungi în faţa celor 30 de copii, fiecare cu problemele lui, şi trebuie să treci prin momentele dificile cînd laşi pe cineva în afara lotului.
Nici Cristiano, nici Messi. Inzaghi
- Ce-ţi lipseşte cel mai mult din fotbal?
- San Siro, emoţiile acelui stadion, golurile şi colegii. Mă ajută faptul că îmi petrec zilele pe un teren de fotbal. Presupun că îmi va trece nostalgia asta...
- Amintirea cea mai vie?
- Noaptea de la Atena, a fost noaptea mea, la 34 de ani... şi 2007, cu cele 5 goluri în 3 finale. Nimeni nu o mai făcuse... Nici Cristiano, nici Messi. A reuşit Inzaghi, un italian.
- Ai marcat 288 de goluri şi le-ai sărbătorit pe fiecare dintre ele ca şi cum ar fi fost primul...
- De la mine oamenii aşteptau goluri. D-asta le sărbătoream atît.
- Care e golul pe care nu-l vei uita niciodată?
- Cel de la Atena, contra lui Liverpool. Mingea care intră domol în poartă, după ce l-am driblat pe Reina...
- Care e fotbalistul cel mai bun alături de care ai jucat?
- Kaka.
- Cel mai bun fundaş?
- Maldini, Nesta, Ferrara, Montero... Pe vremuri erau dueluri tari între atacanţi şi fundaşi... Crespo, Batistuta, Vieri, Montella, Chiesa contra Cannavaro, Maldini şi compania. Acum nu mai sînt.
- De ce?
- Poate pentru că Barça a impus "moda" asta de a juca fără "9".
- Care e atacantul pe care l-ai admirat cel mai mult?
- Sînt doi: Van Basten şi Rossi. De mic visam să fiu ca ei.
- Spunea Valdano că Inzaghi nu dribla nici măcar un scaun... Totuşi, a marcat o mulţime de goluri. De unde vine simţul ăsta al golului?
- L-am avut mereu. Să fii foarte instinctiv, să vezi unde va ajunge mingea înaintea tuturor e ceva ce nu se poate învăţa. Dar e adevărat că am învăţat cîteva mişcări şi trucuri.
Înainte să plece, Pippo aruncă o privire în biroul de lîngă vestiarele în care a acordat interviul.
- Să nu uit ceva, pentru numele Lui Dumnezeu...
- Păi, ţi-ai lăsat geanta de sport...
- Ufff! Asta trebuie s-o iau cu mine. Să vedem dacă mîine am chef să joc puţin cu prietenii.
- Nu ai mai jucat deloc din mai?
- Nu. Era prea dureros...
Şi pleacă, nostalgic.
sursa: El Pais
{{text}}