Craiova a dispărut din fotbal şi a fost înlocuită cu entuziasmul unei echipe şi al unor fani cu confeti în loc de legende
E septembrie 2005. Nou-promovată, Pandurii o primeşte la Tîrgu Jiu pe Steaua şi micul stadion din Gorj se colorează în roşu şi albastru. Oaspeţii pe care oamenii îi mai văzuseră doar la televizor sînt primiţi cu urale, iar gazdele fluierate şi huiduite de la încălzire. Era efectul cultului pentru singurul club românesc care a cîştigat Cupa Campionilor şi ignoranţa faţă de o echipă pe care localnicii n-o recunoşteau ca fiind a lor, chiar dacă ea ajunsese în prima ligă.
Steaua a revenit la Tîrgu Jiu după şapte ani într-o ostilitate cum ea n-a mai întîlnit în provincie decît la Craiova sau la Timişoara, oraşe cu echipe de supertradiţie şi incapabile să iubească formaţii bucureştene. E drept, a fost o variantă rurală a atmosferei din Bănie, cu entuziasm în locul unei galerii propriu-zise şi cu confeti care să alimenteze sărbătoarea în lipsa tradiţiei de succese şi de rivalităţi a Universităţii.
Fiecare om din tribune are un steguleţ alb-albastru şi stadionul se colorează cum s-a făcut Naţional Arena galbenă la meciul cu Olanda. "Hei, hei, Pandurii!" e oprit cînd steliştii ies pe teren şi lumea începe să huiduie, să fluiere şi să se agite. Confetiile sclipesc în aer şi pe teren chiar şi după startul jocului, gazonul e perfect, verdele e des, de sus arată ca din pluş şi dacă n-ai şti clar unde eşti, aproape că meciul ţi s-ar părea unul din Champions ori măcar din Europa League.
Colţul de peluză în care stau steliştii e mini-Ghencea, zece steaguri şi 300 de roş-albaştri îngrămădiţi într-un sector mic şi acoperiţi vocal de restul tribunelor. Impresia plăcută e amplificată de reacţia spectatorilor la "floricelele" lui Răduţ. Fiecare dribling al lui e ovaţionat ca un gol şi întreţine ataşamentul brusc apărut faţă de o echipă iubită pentru prezentul simpatic, nu pentru cartea de istorie aproape goală.
{{text}}