Ce diferenţă e între diabolicul, decăzutul Lance şi Patrick Bateman, eroul lui Easton Ellis? Într-un fel, nici una
La început, te şi întrebi de ce se cheamă aşa. Pare mai degrabă o istorie de pe Wall Street, cu tineri ageri, strălucitori, bogaţi, care sînt foarte ocupaţi, dar au preocupări serioase. Să facă bani e prima dintre ele. Totuşi, mai găsesc vreme pentru un pahar sau două în cele mai şic locuri din Manhattan sau pentru o cină elaborată în restaurantul cel mai recent deschis, despre care nici măcar nu ştiu dacă e bun sau nu. E nou, asta contează. Abundă descrierile de vestimentaţie, cu un soi de fanatism al detaliului. Sigur, apar doar firme. Tom Ford. Armani. Calvin Klein. Nimeni nu se îmbracă prost pe Wall Street.
Ceva mai tîrziu, Patrick Bateman, eroul cărţii, scoate un cuţit cu lamă zimţată şi îl înfige în ochiul unui cerşetor care aştepta o vorbă bună, poate o bancnotă. Violenţa izbucneşte violent, e o descărcare electrică uriaşă, neaşteptată, oribilă. Atunci ştii că n-ai nimerit într-un chick-lit masculin, dac-o exista aşa ceva, ci în cel mai crunt coşmar.
Inteligentul, bogatul Bateman afişează imaginea succesului, dar adevărata lui faţă apare doar atunci cînd ucide şi torturează. Ziua pare normal, noaptea e un monstru. Aşa e şi Lance. Pe ecrane şi pe bicicletă era sportivul cu povestea care captează şi impresionează. Omul care învinsese o boală cruntă, transformîndu-se în ceva ce nu fusese niciodată înainte, cînd era perfect sănătos: într-un învingător. Învingător în lucrurile mari.
În spate e însă o veritabilă industrie a mizeriei. A abjecţiei, mai degrabă. A culmilor neînchipuite şi a adîncurilor nevisate pe care e în stare să le atingă cineva pentru... Pentru ce? Pentru a fi primul? Pentru a cîştiga? În parte. Pentru acestea şi pentru a domina, a dicta, a-şi impune voinţa. Pentru a fi privit ca mesagerul unui miracol. O poveste a speranţei care s-a transformat într-una a compuşilor chimici, a sîngelui rece (la propriu, fiindcă aşa era injectat), a urinei contaminate. Povestea unui orgoliu şi a unei ambiţii nemăsurate.
E vreo diferenţă între asta şi a da drumul unui şobolan prin măruntaiele unei femei încă în viaţă? Sincer, cred că nu. Pe Patrick Bateman, ucigaşul nopţilor coşmareşti, îl priveau cu frică animalică, imensă, cele care fuseseră doar avertizate de capacitatea lui de a face rău. Erau cîteva cele care ŞTIAU. Pe Lance Armstrong l-a servit o hoardă întreagă de complici, medici, asistenţi, ciclişti, şoferi, oameni de la UCI. Şi ei ŞTIAU. Dar s-a aflat net abia acum. E bine şi aşa.
Finalul cărţii e deschis. Al acestui caz sper că nu. "American Psycho e romanul pentru care America nu-l va uita şi nici ierta pe Bret Easton Ellis", scrie pe salon.com. Pe Armstrong lumea întreagă îl va uita la un moment dat, peste 50-60 de ani. Dar de iertat nu. Niciodată. Pentru că, la fel ca personajul lui Ellis, ne-a arătat pînă unde se poate ajunge. Pînă unde putem ajunge.
{{text}}