"După dealuri", dublu laureat la Cannes 2012 şi filmul anului în România, va fi lansat de mîine în cinematografe
- Cristian, Hagi spunea că a avut ghinion să se nască român. Ar fi luat Balonul de Aur. Tu ce zici despre asta, ca posesor al "Palme d'Or"?
- Da, am văzut şi eu. Mi se pare o reacţie complet penibilă să-i sărim în cap pentru chestia asta, la modul naţionalist şi stupid. A spus un lucru foarte adevărat: dacă se năştea altundeva, cu alt statut, avea parte de altă atenţie, juca în alt campionat. Asta a vrut să zică.
- Tu cum te vezi, dacă te năşteai în altă ţară?
- Cine poate şti? Sînt mulţumit că m-am născut aicea, gîndeşte-te că puteam să mă nasc într-un deşert sau în stepă.
- Puteai să te naşti la Tanacu, la Vaslui...
- Vasluiul nu-i aşa de rău, voila, Corneliu Porumboiu se descurcă formidabil şi găseşte întotdeauna nişte subiecte actuale acolo.
- Fotbaliştii l-au denumit "ţărănoaia". Ţie cum ţi se părut locul?
- Am stat 48 de ore în Vaslui şi nu pot să zic că am cunoscut oraşul. M-am dus c-o treabă, am văzut locul respectiv. Nu e cazul să rîdem de Vaslui că e un loc provincial, că şi Iaşiul meu natal e la fel de provincial, şi Bucureştiul e la fel de provincial. Provincialismul e o chestiune relativă. Depinde de unde de uiţi. Să nu rîdem de Vaslui, că nu sîntem noi mai breji.
- Ce echipă urmăreşti?
- Păi, eu sînt fan Poli Iaşi, dintotdeauna.
- Acum se numeşte altfel...
- Pe vremea lui taică-meu se numea CSMS, dar nu contează. Ştii cum e cu echipele astea, care se cheamă într-o zi altfel. Tu ţii cu echipa care se numea cum se numea cînd aveai tu 14 ani. Nu e foarte uşor să ţin cu Poli Iaşi acuma, dar am ţinut cu ei şi cînd erau în A, în B sau în C. În perioada cînd erau în C s-a născut rivalitatea locală cu Vasluiul. Ţin minte că a fost un derby, la Negreşti parcă, în Cupă. Şi de-atunci a început o mică chestie locală. Deci asta e. Sînt nevoit şi din cînd în cînd mă mai uit la meciurile lor.
"Jucam fotbal cu profiliştii"
- Pe stadionul din Copou ai mai fost în ultima vreme?
- Eu mă duc foarte rar la Iaşi. În schimb port nişte discuţii din cînd în cînd cu primarul din Iaşi, care la diferite ocazii festive mă întreabă dacă sînt pe-acolo. Se mîndresc cumva cu faptul că eu sînt ieşean. Şi eu îl întreb, de fiecare dată, dacă are gînduri mai mari legate de echipa asta sau nu. Mi-aş dori şi eu să ne facă mai multă cinste, dar asta e. Dacă eşti suporter, ţii cu ei oricînd.
- De jucat ai jucat?
- Am jucat, dar nu ca amicul meu Porumboiu, care era "profi". Am jucat la şcoală. Eu am terminat un liceu special, de filologie. Eram într-o clasă jumătate de mecanică, jumătate de matematică-fizică. Aveam şi nişte clase de profil sportiv. Şi o dată sau de două ori pe an jucam fotbal, cum se chema, cu "profiliştii", aproape "profi". Îmi făcea plăcere. Dar în afară de şcoală... Erau alte posturi pe vremea aia, jucam libero. Mai departe de stadiul ăsta n-am trecut niciodată.
- Ai vreun fotbalist preferat?
- Mă prinde cîte-o nostalgie din asta locală, îi urmăresc pe ăia care au fost la Iaşi: Pancu, la Rapid, Laurenţiu Roşu, cînd era la Steaua. Dar de o bucată de vreme n-am mai scos nimic pe plan local.
"O sumă de oameni care se dau în stambă"
- Pentru unele roluri spuneai că preferi actori amatori, o ţărancă din Piaţa Matache, de pildă, decît profesionişti. Din lumea fotbalului, ai distribui pe cineva?
-Nu cred că au calităţi actoriceşti, actoria e o meserie foarte serioasă, foarte complicată. Necesită un talent anume, un mod de a-ţi suci mintea. Or, în fotbalul de azi, ceea ce vezi sînt nişte histrioni, nişte bufoni, aşa, o sumă de oameni care se dau în stambă. E o răspundere socială foarte mare cînd promovezi modele de tipul ăsta.
- Ce efecte crezi că are prezenţa lor în prim-plan?
- Ceea ce părea la început amuzant, genul ăsta de declaraţii la limita cartierului, a devenit între timp agasant, se întîmplă prea des. Încetul cu încetul, s-a format un fel de stimă. Şi stimă pentru ce fel de valori? Valori care ţin de o mitocănie de asta de cartier mărginaş. Nu spun că nu se poate ca un fotbalist să joace în filme. Producătorul meu din Franţa este microbist, el l-a lansat cumva pe Cantona în industria cinematografică. Doar că joacă un rol, nu dă declaraţii aiuritoare şi la nervi. Şi mai e cineva, Vinnie Jones, tot fost fotbalist, s-a reprofilat cu succes în film. Are o faţă extraordinară.
- Nici o faţă interesantă din fotbalul românesc?
- Să aşteptăm să se retragă membrii generaţiei post-aur.
"Am trimis invitaţii la Patriarhie"
- După covorul roşu din Cannes, mall-ul din Vaslui, unde a avut loc avanpremiera "După dealuri" în România. Cum a reacţionat publicul?
- Doream să am acest puls al publicului, la prima proiecţie în ţară. La Vaslui, am fost foarte bine primiţi şi am avut parte de o reacţie foarte... entuziastă, dat fiind faptul că e un film destul de lung, destul de solicitant, nu e neapărat foarte uşor să-l vezi. Cu toate astea, se amesteca, aşa, şi un fel de patriotism local, că am început la ei. Şi la fel, după aia, şi la Cîmpina, unde am filmat.
- Te-a mulţumit acest puls al publicului?
- Ştii ce se-ntîmplă, cînd faci o proiecţie într-o sală de 75 de locuri, cu intrarea pe bază de invitaţie, sînt foarte multe oficialităţi care vin... Am primit placa oraşului, da, am primit tot felul de distincţii. Pare-se sînt cumva mîndri cînd se întîmplă să facem ceva în oraşul lor. Dar nu e un public obişnuit. Pe mine mă interesează să ajung să recepţionez pulsul unui public normal, care vine în sală fără nici o obligaţie. Şi după lansarea din 26, cred că o să-l am.
- Nu toate reacţiile au fost politicoase la Vaslui. Preoţii locali au spus că "Filmul lui Mungiu e o ruşine. La Tanacu n-a fost chiar aşa".
- Păi, nici n-am pretins că la Tanacu a fost aşa. Şi am insistat pe asta la fiecare discuţie. "După dealuri" nu povesteşte ce a fost la Tanacu, nu şi-a propus asta, e ficţional, e inspirat din cărţile nonficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran, deja sînt alte personaje, cu alte nume, alte biografii. Filmul n-are nici o legătură, din perspectiva asta. Dar pe mine nu asta m-a deranjat. Mie îmi pare rău că reacţia asta a fost luată încă la cald şi e foarte dogmatică. Eu sper mult mai mult de la Biserica Ortodoxă Română. Sper că punctul de vedere al protopopului nu reprezintă BOR. Am trimis de altfel invitaţii la Patriarhie.
"Cine intră credincios iese credincios"
- Ce şanse sînt să fii excomunicat?
- Ştii cum e cu filmul ăsta, fiecare proiectează în el ceva din convingerile lui personale. Filmul afară a surprins în primul rînd datorită tonului ăstuia foarte temperat. Oamenii au crezut înainte să iasă filmul că e un manifest antireligios şi au rămas foarte în cumpănă, după ce l-au văzut. Pentru că este fără nici un comentariu al meu personal, ăsta e genul meu de a face cinema. Filmul prezintă o po-ves-te. Mai departe, cum se raportează fiecare la ea, ţine de valorile lui personale. Şi părerea mea e că cine intră credincios la film iese credincios, cine intră ateu iese ateu. Filmul meu este ca o oglindă şi am constatat în multe proiecţii pe care le-am avut afară un efect din ăsta de ecolocaţie. Oamenii proiectează ceva şi ce-au proiectat se întoarce la ei.
- Cum te-ai documentat pentru film? Ai fost la Tanacu?
- N-am stat, am fost. Am fost să văd locurile, mînăstirea, pentru că mi se părea că e o etapă rezonabilă, în construirea filmului. Dar, încă o dată, nu mi-am propus nici un fel de demers jurnalistic, o reconstituire a faptelor. M-am bazat pe ce ştiam din atîtea materiale de presă pe tema asta, din cărţile Tatianei şi din informaţiile pe care le mai aveam de la Corneliu Porumboiu. A fost apropiat de personajul real al preotului. Erau colegi la echipa de fotbal. Şi ca atare sînt nişte poveşti din trecutul lor comun la care am avut acces în felul ăsta. Am vorbit cu multă vreme cu Corneliu, analizînd dacă mai are sau nu rost să mă duc să-l vizitez pe omul ăsta în închisoare.
- Şi ce ai decis?
- Am decis în final că, indiferent ce s-a întîmplat pînă la urmă cu oamenii ăştia, indiferent ce au făcut ei, nu e OK şi nu e moral să facem un film în care să ne referim la ei ca persoane. Ei trebuie lăsaţi în pace. Fiecare o să trăiască cu vina pe care o simte, în funcţie de cît e de religios.
"Trăim într-un mediu plin de ură"
- Este vorba doar de credinţă-necredinţă sau şi de misticism?
- Ştii că noi foarte des, la poll-urile care se fac la sfîrşit de an, în general se declară credincioşi şi nu doar credincioşi, practicanţi. Dar nu e foarte clar ce înseamnă asta pentru ei. De regulă, înseamnă că au deprins o serie de obişnuinţe, obiceiuri, ritualuri, toată partea care e la suprafaţă. Una dintre discuţiile pe care le putem face pornind de la filmul ăsta e să vedem care dintre valorile profunde ale creştinismului, pe care trebuiau să le asimileze de pe urma faptului că sînt credincioşi, au fost, de fapt, asimilate.
- Cum ne putem da seama?
- Dacă ieşi acum în Bucureşti, de pildă, vezi pe cineva făcîndu-şi cruce la o biserică, apoi înjurîndu-te în secunda doi. Trăim într-un mediu plin de ură, plin de invidie şi plin de răutate. Şi te întrebi în ce măsură valorile profunde ale religiei au fost asimilate, şi dacă nu cumva sîntem încă la suprafaţă.
- La ce adîncime se află un personaj care sfinţeşte stadionul, autocarul echipei?
- Ştii ce se-ntîmplă? E chestia asta cu sminteala. Şi am vorbit foarte mult pe asta şi cu actorii. Eu nu fac parte dintre aceia care, din cauza faptului că unii sînt aşa, spun că toţi sînt aşa. Nu pun nimic asupra Bisericii şi asupra religiei de pe urma lor. Sînt oameni, greşesc, nu-i judec în nici un fel. Pe mine mă interesează chestiunile mult mai profunde de atît. Filmul în sine povesteşte despre altceva. Nu e o analiză religioasă a României, e o poveste personală în care dragostea şi, nu ştiu, apropierea dintre două fete, care au crescut împreună la orfelinat, constituie motorul principal al filmului. Religia, lumea aia săracă şi superstiţioasă din spate constituie fundalul. Important şi care ne poate ajuta să avem o mulţime de discuţii, dar un fundal.
"Preotul din film e mult mai rezonabil"
- Tema prieteniei apare şi în "4, 3, 2". Stareţul este un fel de dom' Bebe în "După dealuri"?
- Eu nu fac filme cu personaje pozitive şi negative, am depăşit polarizări de genul ăsta. Încerc să fac filme cu oameni, oameni care fac şi ei fiecare ce pot. Încerc să-i înţeleg pe fiecare. Încerc în film să respect punctul de vedere al fiecăruia şi preotul pe care o să-l vedeţi în film e cu mult mai rezonabil, mai înţelept şi mai profund în credinţa lui decît personajul din realitate. E una dintre schimbările foarte mari faţă de cazul relatat de presă, cărţile nonficţionale şi film.
- Ce fel este preotul din film?
- Stareţul din "După dealuri" e întotdeauna mînat de bune intenţii. Şi din perspectiva asta, filmul vorbeşte despre cît de relative sînt pe pămînt în momentul de faţă binele şi răul. E foarte posibil, uite, ca într-un caz ca ăsta să se ajungă la o tragedie, deşi s-a acţionat numai cu bune intenţii. Am vrut să arăt cum e posibil ca oamenii cu care stai la masă a doua zi să te lege, convinşi că îţi fac bine.
- Oamenii care nu te leagă, dar stau deoparte fac bine sau rău?
- Filmul vorbeşte despre un anume gen de indiferenţă socială, care e prezent în permanenţă. Sînt foarte mulţi oameni care confruntaţi cu situaţia aia n-au acţionat în nici un fel. Şi, neacţionînd, au considerat că nu au nici o răspundere. Or, asta nu e just. Cînd îl ignori pe celălalt cu dorinţele lui ai deja o răspundere. Şi poţi să fii la fel de vinovat precum cel care a acţionat greşit. E un film destul de complicat, care vorbeşte despre vină, despre răspundere, despre alegeri.
"Am rămas cu obiceiul de a citi zilnic ziare"
- Tatiana Niculescu-Bran a afirmat că, spre deosebire de piesa montată de Andrei Şerban, filmul e lipsit de dimensiunea spirituală.
- Textul piesei lui Andrei Şerban e scris de Tatiana. Filmul meu nu ecranizează cărţile Tatianei, nici măcar nu e bazat pe ele, e doar inspirat. Am convenit asta de la început, după cum am convenit şi că e o operă originală şi doar în condiţiile astea mă apuc să fac filmul. Am convenit asta din două motive. Primul: Tatiana n-a obţinut nici un fel de drepturi de la oamenii ăia, a vorbit despre ei considerînd că e OK să n-aibă nici un fel de înţelegere formală. Ştiu cît de popular poate deveni un film faţă de carte şi n-am vrut s-o expun în nici un fel.
- Şi al doilea motiv?
- Al doilea e că filmul nu e un documentar, are nevoie să poată vorbi despre lucruri pornind de la o situaţie anume, lucruri valabile pentru cinematograf. Ăsta-i singurul lucru valabil pentru cinema.
- Ai lucrat ca jurnalist cu mult timp în urmă. Te-a ajutat asta ca regizor?
- Am fost ceva vreme în presa scrisă, radio şi televiziune. Din perioada aceea, am rămas cu obiceiul ăsta de a citi zilnic ziare, de a-mi face dosare de presă.
- Aşadar, din ştirile de azi poate apărea filmul de mîine?
- Nu ştii niciodată. Nu ştii niciodată. Sînt lucruri de care n-ai auzit şi care te interesează şi pot să-ţi fie de folos.
"A trebuit să decid dacă le tai cu flexul sau le las"
- Cum ai colaborat cu actorii din "După dealuri"?
- Încerc să vorbesc cît mai puţin cu actorii despre semnificaţiile a ceea ce au ei de jucat. Mă interesează un singur lucru: să aleg nişte oameni potriviţi pentru rolurile respective, care să fie apropiaţi şi fizic, şi ca personalitate, de personajele pe care le-am imaginat eu cînd am scris scenariul. Şi să am grijă să lucrez cu ei astfel încît tot ce văd oamenii pe ecran să pară complet verosimil. Al treilea lucru pe care-l fac e că filmez cu planuri foarte lungi, care le permit să dezvolte o emoţie anume. Dar îi încurajez întotdeauna să nu interpreteze şi să nu se gîndească deloc conceptual de ce acţionează într-un fel sau altul.
- Consideri că regizorul e singurul Dumnezeu pe platou, el ştie de ce se întîmplă totul? Sau mai există şi alţii?
- Nu e chiar aşa. Dar să ştii că, avansînd în facerea filmelor, îţi dai seama că filmele sînt făcute din toate lucrurile pe care le-ai plănuit, plus o mulţime de alte lucruri care se întîmplă acolo, în timpul filmărilor.
- Cînd filmai "După dealuri" ce s-a întîmplat?
- Uite, e un ultim cadru în film pe care, după multe prospecţii, m-am hotărît să-l filmez într-o intersecţie din Cîmpina. Şi-n ziua-n care l-am filmat, am constatat că în mijlocul intersecţiei erau două panouri, fiecare arăta căre o biserică diferită. Nu mi-am propus chestia asta şi a trebuit să decid dacă le tai cu flexul sau le las. Şi le-am lăsat în film, că făceau parte din locaţia pe care mi-am ales-o. Şi, sigur, în România, am constatat după vizionări că pentru unii oameni chestia asta e un semn. Lucruri din astea e întîmplă multe.
"Am căutat actori care să nu fie falşi"
- În rolurile principale, ai distribuit două actriţe de teatru. Ambele au luat premiul de interpretare la Cannes, concurînd cu actori uriaşi. Căutam pe cineva care să poată, printr-o modificare de înfăţişare, dar atît cît poate face din imagini, printr-o anume atitudine, să pară credibil cuiva ca om religios. Ştii că oamenii religioşi au o lumină aparte, un fel de privire aparte. Nu sînt ca orice om întîlnit pe stradă. Pe de altă parte, căutam pe cineva foarte puternic, foarte energic pentru rolul acestei fete care e suspectată fie că e bolnavă, fie că e posedată, fie nonconformistă, fie ce-o fi ea.
- Şi le-ai găsit în teatru, nu în film.
- N-am avut nici o emoţie să lucrez cu actriţele neprofesioniste. Sincer, tot ce contează la cinema e un anume gen de talent pe care dacă-l ai, restul se învaţă în trei zile. Dacă nu ai talentul ăla, poţi să ai ani de zile de experienţă, că tot fals eşti.
"Am vrut să fie decor, scîndură, nu biserică"
- La Cîmpina, de ce aţi ridicat o mînăstire pe platouri?
- Am procedat aşa din două motive: pe de o parte, nu puteam să filmăm într-o mînăstire ortodoxă, şase-opt săptămîni, aveam nevoie de libertate absolută, să ne mişcăm ca în platou. Şi nu poţi să-i încurci pe oamenii ăştia. De aceea nici n-am întrebat dacă putem filma într-o mînăstire. În al doilea rînd, echipa de filmare era formată din tot felul de oameni, de tot spectrul: foarte religioşi, moderat religioşi, complet atei. Am ţinut să respect punctul de vedere al fiecăruia şi n-am vrut să fie încărcaţi, mai ales cei religioşi, de filmarea într-o mînăstire sau biserică. Am vrut să fie decor, scîndură, cînd intrăm acolo să n-aveam senzaţia că încălcăm vreun consimţămînd personal de vreun fel anume.
- V-a ajutat metoda?
- Ne-a ajutat. Chiar şi aşa, oamenii aveau o reticenţă. Pentru că un decor seamănă bine şi, cînd te uiţi în felul ăsta, nu-ţi dai seama.. Dar diferenţa fundamentală e că o biserică e sfinţită, iar decorul înseamnă doar nişte scînduri de lemn care imită o biserică. Ăsta a fost lucrul cel mai dificil: să gestionăm deosebirea foarte mare dintre părerile personale ale actorului şi convingerile personajului pe care trebuie să-l interpreteze.
- Tu crezi în Dumnezeu?
- Se zice că dacă te îndoieşti din cînd în cînd, nu eşti credincios, nu eşti credincios.
- Sau dimpotrivă...
- Nu ştiu, eu încerc să fac... Astea-s lucruri foarte personale. Dar am avut un moment cînd, ca să zic aşa, m-am apropiat de chestia asta într-atît încît să păstrez, chiar şi în momentele în care, nu ştiu, aveam îndoieli sau alte preocupări, să păstrez o parte dintre lucrurile bune pe care le deprinzi dacă într-o perioadă eşti religios.
- Ce fel de lucruri?
Nu mă duc la biserică duminica, nu-mi fac cruce neapărat cînd trec pe lîngă o biserică. Sincer, nu cred că lucrurile astea sînt fundamentale. În schimb, ce e mai important din lucrurile pe care trebuie să le înveţi de pe urma creştinismului - să nu faci rău, să încerci să fii bun cumva cu cel aflat în nevoie - încerc să le aplic cumva, indiferent de suişurile sau coborîşurile prin care trec.
"Nevoia de a avea pe cineva foarte aproape de tine"
- Ai modificat şi biografiile personajelor, în "După dealuri", e vorba de două fete crescute într-un orfelinat.
- Da, pentru mine biografia contează foarte mult, pentru că în ultimă instanţă, e vorba de un gen de relaţie pe care o stabileşti cu cineva şi care e dincolo de prietenie, de dragoste, de simpatie. E vorba despre nevoia de a avea o familie, de a avea pe cineva foarte aproape de tine şi e, întotdeauna foarte aproape. Ori în clipa cînd într-un relaţie atît de profundă şi de intimă, de felul ăsta, cineva se extrage şi-şi umple nevoia asta de afecţiune devenind credincios, nu ştiu, pot provoca tot felul de reacţii.
- Deutsche Welle a comparat mînăstirea din "După dealuri" cu o societate totalitară în mic, "vechiul colectivism lasă urme".
- Asta-i interpretarea pe care o dau ei şi pe care n-o dau eu deloc. Se întîmplă ceva. Despre orice vine din spaţiul est-european, cînd scrie cineva care ştie puţine lucruri îl compară cu acele puţine lucruri pe care le ştie el. De asta nu putem să scăpăm de comparaţia cu perioada comunistă. Dar, pentru mine a fost important, după "4,3,2", după "Amintiri din Epoca de Aur", să fac ceva care se întîmplă astăzi.
- De ce crezi că "După dealuri" a născut atîtea interpretări?
- Aşa se petrece de obicei, în felul ăsta în care lucrăm noi acum. Cînd faci un film foarte realist, pe care nu îl interpretezi tu ca autor în nici un fel, prezinţi faptele, iar spectatorul este pus să asiste la ceva care parcă se întîmplă în faţa lui, fiecare va interpreta totul în propriul lui fel. Şi sînt tot felul de comentarii. Fiecare îl vede într-un alt mod. Inclusiv chestia asta cu comunismul.
"Sînt aici. Nu văd de ce ar trebui să schimb asta"
- După "4,3,2", spuneai că ai senzaţia de înstrăinare în România. Te mai simţi aşa? Au trecut cinci ani.
- Mă rog... E foarte multă agresivitate în societatea românească de astăzi. Şi uneori te întrebi de la ce vine. Cel puţin, anul ăsta... Plutea un fel de ură profundă între oameni care au păreri diferite. Şi chestia asta se simte. Oamenii nu sînt degajaţi, veseli, relaxaţi, nu pleacă de acasă gîndindu-se cum să le facă viaţa mai bună celorlalţi, pleacă de acasă încrîncenaţi şi cel mai adesea, ştii, ziua se petrece ca o competiţie sau ca un război. Şi e apăsător. Mă simt mai aproape de un gen de politeţe şi de civilizaţie pe care le întîlnesc în alte părţi.
- La fel ca alte personaje din filmele tale, şi fetele din "După dealuri" au de ales între a pleca şi a rămîne. Ai şi tu dilema asta?
- Sînt încă aici, după cum vezi. Sînt încă aici cinci mai tîrziu şi după momentul în care dacă voiam să lucrez afară mi-ar fi fost foarte simplu. Eu încă cred că putem să încercăm schimbăm lucrurile de aici într-atît încît să le facem suportabile şi civilizate. Eu încă lucrez cu actori români, încă lucrez cu poveşti locale. Sînt foarte bine primit ca oaspete în afară. Cînd mă duc, e de multe ori un mic eveniment. Nu văd de ce ar trebui să schimb asta, deşi avem o grămadă de dificultăţi, şi să ne producem filmele, şi să le distribuim.
- Ce fel de dificultăţi?
- Trebuie să trecem peste tot felul de momente din astea în care genul de stimă şi de simpatie care ni se adresează sînt foarte superficiale. În esenţă, după tot ceea ce s-a întîmplat în ultimii zece ani cu filmul românesc, care a adus cred o popularitate enormă României, nu s-a structurat nimic. De pe urma acestui efort, nu s-a structurat nimic în spate, nu s-a îmbunătăţit nimic substanţial la nivel de sistem.
"Se întîmplă lucruri care te fac de rîs"
- În locul filmelor, noua conducere a Institutului Cultural Român vrea să promoveze invenţii româneşti, de pildă, caloriferul.
- Eu n-am nevoie de nici o promovare de la ICR, eu mă duc oricum şi-mi prezint filmele mele la festivaluri. Marea realizare a mea şi a noastră ca regizori a fost că filmele noastre s-au cumpărat din considerente comerciale. Sînt valabile ca produs. Au fost cumpărate pentru distribuirea în săli. ICR promovează România pe seama a ceea ce facem noi, nu invers. Eu n-am nevoie de ajutorul ICR, ei au nevoie de noi.
- Şi de calorifer...
- Eu le-aş fi propus stiloul, că e tot o invenţie românească şi un pic mai intelectuală. E bine şi caloriferul. Nu asta e problema. Problema e că trebuie să avem un program, şi în momentul de faţă nu ştiu dacă e un program. Cel mai neplăcut lucru e că nu s-a lăsat nici o clipă senzaţia că schimbările care s-au produs au fost dictate de modul în care lucrurile n-au funcţionat. Nu s-au făcut pe bază de competenţă, a fost destul de evident pentru toată lumea, oricît încercăm noi s-o pospăim.
- Pe ce bază crezi că s-a schimbat?
- Sînt nişte schimbări pur politice şi care nu fac decît să dărîme un fel de credibilitate şi de imagine construite încet, încet, cu timpul. Vine cîteodată un tsunami din ăsta comportamental şi te face de rîs. Şi nu mă fac de rîs eu. Lumea mă disociază pe mine şi filmele mele de sistem. Oamenii zîmbesc la noi aşa, stînjeniţi, ne întreabă cum e posibil, în ce fel de ţară trăim. Mă întrebai de ce uneori aş pleca din România. Uite de asta, se întîmplă lucruri care te fac de rîs. Şi comportamente publice complet inacceptabile. Şi o parte din ele se reflectă şi asupra ta.
"Te obligă să-ţi chestionezi valorile personale"
- Dacă ai putea să schimbi ceva aici, ce-ai schimba mai întîi?
- Nu ştiu, cred că singurul lucru care ar putea schimba ceva implică o investiţie pe termen lung în educaţie pe toate planurile.
- "După dealuri" ar putea schimba ceva?
- Nu trebuie să ne iluzionăm că un film poate schimba societatea într-un mod profund. Ce poate el să facă? Pornind de la el, să avem o discuţie maiamplă, nu la nivel superficial, despre rostul religiei în şcoli şi eficienţa educaţiei religioase în societatea românească, de exemplu. Ar putea fi foarte utilă. Filmul ar putea să schimbe conştiinţa fiecăruia puţin cîte puţin în ce mod? Filmul te îndeamnă să analizezi ce părere ai despre nişte lucruri fundamentale. Şi eu încerc să fac asta de fiecare dată. Dacă te uiţi la "4 luni" şi la "După dealuri", fiecare vorbeşte despre nişte valori personale pe care nu ţi le chestionezi prea des. Că, aşa, mergi într-o inerţie şi te trezeşti la 35 de ani că parcă n-ai aceleaşi păreri ca la 20, dar nu ţi-ai mai petrecut timp să te gîndeşti. Eu asta fac cu filmul, trebuie să te gîndeşti la ceva ce-ţi aduc eu în faţă.
"Povestea durează mai multe zile, nu doar 24 de ore"
- De ce dintre toate poveştile, dintre toate scenariile posibile, din dosarele tale de presă, ai ales-o pe asta?
- Alegi scenariul care ţi se pare că-ţi dă cea mai multă putere să faci ceva în care crezi. Am considerat că povestea din "După dealuri" vorbeşte despre mai multe lucruri în acelaşi timp. Are un conflict principal puternic, implicînd nişte valori umane capabile de a fi înţelese peste tot. Şi are o lume mai mare în spate.
- Consideri că e important să se vadă şi lumea asta?
- Întotdeauna, eu caut ca în filmele mele să existe contextualizare socială, să nu fie doar un conflict dintre două personaje. În plus, faţă de asta, ştii, pînă la urmă, fiecare film este un statement, o profesiune de credinţă despre cum înţelegem cinematograful. Filmul ăsta mi-a dat ocazia să aplic un anume gen de a mă raporta la cinematograf, pentru că e o poveste care de data asta nu mai dura 24 de ore, ca în "4, 3, 2", ci mai multe zile. Pentru mine această mică diferenţă între cele două poveşti e foarte importantă.
"Mai e ceva de zis: filmul ăsta nu e «Exorcistul 2»"
CRISTIAN MUNGIU
"E un film care vorbeşte despre vină, despre răspundere, despre alegeri"
CRISTIAN MUNGIU
"Ne concentrăm ca fiecare moment al filmului să fie foarte realist, iar, la sfîrşit, cine vede filmul ca spectator constată că se degajă un sens, dar din tot"
CRISTIAN MUNGIU
"În fotbal, ceea ce părea la început amuzant, genul ăsta de declaraţii la limita cartierului, a devenit între timp agasant"
CRISTIAN MUNGIU
"Aşa, mergi într-o inerţie şi te trezeşti la 35 de ani că parcă n-ai aceleaşi păreri ca la 20"
CRISTIAN MUNGIU
"Toate schimbările de la noi au fost pur politice, oricît am încerca s-o pospăim"
CRISTIAN MUNGIU
"Am vrut să arăt cum e posibil ca oamenii cu care stai la masă să te lege a doua zi, convinşi că-ţi fac bine"
CRISTIAN MUNGIU
CV Cristian Mungiu
Data şi locul naşterii: 27 aprilie 1968, Iaşi
Ocupaţia: regizor, scenarist, producător
Filme: Mariana (1998), Mîna lui Paulista (1999), Nici o întîmplare (1999), Zapping (2000), Corul Pompierilor (2000), Occident (2002) Marele Premiu la TIFF, Transilvania, Obiecte pierdute (2005), 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (2007) - Marele Premiu "Palme d'Or" la Festivalul de Film de la Cannes, premiul pentru regie al Academiei Europene de Film, Amintiri din Epoca de Aur (2009), După dealuri (2012) - Premiul pentru scenariu la Festivalul de Film de la Cannes
{{text}}