Luminiţa Paul despre Tomas Berdych, un jucător care a încălcat o regulă nescrisă: şi-a atacat adversarul

Îmi place Praga. M-aş plimba la nesfîrşit prin Stare Mesto şi, dincolo de Vltava, preferabil peste Karluv Most, prin Mala Strana. Aş urca la castel ca să văd schimbarea de gardă de la ora prînzului, apoi aş merge la mînăstirea Loreta şi, pe drumul de întoarcere, aş trece prin grădinile Wallenstein. Îmi place cum sună limba cehă pentru că mi-am petrecut ore întregi din copilărie cu Arabela şi inelul fermecat. Aş reciti oricînd "Tristan sau reflecţii despre iubire" de Jiri Marek. Mi-a plăcut Petr Korda. Îmi place Jaromir Jagr. Mi se pare că Petra Kvitova e un talent uriaş. Cînd vine vorba despre Tomas Berdych însă, renunţ la plimbare, închid cartea, sting televizorul. Nu e vorba de calităţile lui de tenisman, ci de ceea ce spune.



Zilele trecute, înainte de primele meciuri din finala Cupei Davis, cehul a decis să prelungească, o dată în plus, un incident avut cu Nicolas Almagro la Australian Open. Acolo, într-o fază tulbure, consumată în viteză la fileu, a fost lovit de spaniol cu mingea în umăr. Berdych, care a cîştigat disputa, a refuzat să-i strîngă mîna adversarului, apoi a susţinut că acesta a vrut să-l lovească în faţă. Chestiune dacă nu imposibil, măcar foarte greu de probat.



Acum, Tomas vine şi le declară reporterilor aflaţi la Praga că "Almagro va fi veriga slabă pe care ne putem clădi victoria. Îi lipseşte acel ceva care îi distinge pe jucătorii mari de rest. Anul acesta a cîştigat doar turnee mai mici, iar eu l-am întîlnit de mai multe ori şi am cîştigat în majoritatea". De fapt, amîndoi au cîştigat cîte două turnee în 2012, toate de aceeaşi valoare, ATP 250, Berdych la Stockholm şi Montpellier, Almagro la Sao Paulo şi Nisa. Dar nu asta contează. Fraza care şochează e a doua, prin care îl diminuează pe iberic ca jucător, sugerînd că aparţine unei categorii net inferioare.



Poate că are dreptate cehul. Poate că spaniolului îi lipseşte ceva, altfel ar fi pătruns mai sus în Top 10 decît locul 9 atins anul trecut. Spunînd însă acest lucru în mod public, Berdych a încălcat o regulă din codul nescris al tenisului: niciodată să nu-ţi dispreţuieşti adversarul. Nu i-am auzit pe Federer, Nadal, Djokovici sau Murray, de fapt, pe nimeni, făcînd evaluări depreciative nici măcar atunci cînd înfruntau jucători clasaţi poate pe locurile 200-300 în lume. Întotdeauna au găsit un cuvînt bun, ceva pozitiv de remarcat la respectivii. Nu şi Berdych.



Vineri seară, cînd l-a întîlnit pe Almagro în al doilea meci de simplu al finalei de la Praga, a fost cît pe aci să-şi înghită vorbele. Cehul s-a impus în cinci seturi şi 4 ore de joc, primind o replică aspră de la iberic. A cîştigat poate datorită acelui ceva care îl face superior ca jucător. Şi care îi lipseşte din caracter. Să redeschidem cartea şi să reluăm plimbarea. Îmi place în continuare Praga.