Opinie de Luminiţa Paul » Istorie într-o viaţă

Luni dimineaţă a încetat din viaţă cea mai în vîrstă persoană de pe glob. Dina Manfredini avea 115 ani şi 8 luni, s-a stins din cauza unei febre în centrul pentru pensionari Bishop Drumm din Johnston, Iowa, a muncit pînă la 90 de ani şi a trăit independent pînă la 110. Vîrstă la care încă nu albise complet, spun rudele în presa americană. Supercentenara s-a născut în 1897 în Italia. Asta înseamnă că a aflat din poveşti despre prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, disputată după o lungă aşteptare în 1896, la Atena.



A trăit în Europa anii grei ai Primului Război Mondial, iar în 1912, cînd ea avea 15 ani, frumoasa vîrstă a adolescenţei, poate s-a bucurat să afle că ţara ei, Italia, a cucerit 6 medalii la Olimpiada de la Stockholm. Compatrioţii săi au dominat gimnastica şi scrima, sporturi de agilitate, îndemînare, graţie şi tehnică. În cel de-al doilea, au rămas puternici pînă-n ziua de azi.



În 1920, la 23 de ani, s-a mutat în Statele Unite, îndepărtîndu-se, împreună cu soţul ei, de un continent încă suferind. Au ales un oraş cam prozaic, Des Moines, capitala statului Iowa, dar al cărui nume le amintea de Europa pe care o părăsiseră. În SUA sînt destule Rome şi poate le-a fost greu să se oprească la una anume. Dina a avut 4 copii şi la început a fost casnică. Cine ştie, poate arunca o privire pe ziarul adus de soţ între gătitul prînzului şi întinsul rufelor pentru a afla că un compatriot al lor, Primo Carnera, devenea campion mondial al greilor în 1933. Ea avea deja atunci 36 de ani, o familie care se tot lărgea şi în faţă un viitor ce nu ştia unde o va duce.



A auzit că un atlet de culoare, Jesse Owens, a cucerit patru medalii de aur chiar sub nasul lui Hitler, la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936. Europa e însă acum o pată neclară, distantă, pe care o însufleteşte doar căldura inconstantă a amintirilor.

Să mai sărim un deceniu. Mai mult chiar. Să depăşim Al Doilea Război Mondial. Soţii Manfredini erau acum în plină maturitate. El asculta meciurile de baseball la radio şi ţinea cu New York Yankees. Pentru Joe DiMaggio.



În anii '50, spre '60 chiar, şi-au luat primul televizor. Au început să apară nepoţii. Dina avea de-acum 71 de ani cînd, la JO din Mexic, un tip pe nume Tommy Smith şi altul pe nume John Carlos urcau pe podiumul de premiere al finalei de 200 de metri cu pumnul înmănuşat în negru şi îndreptat spre cer. Un gest pe care femeia care cocea cu mîinile ei pîine în fiecare duminică n-a avut timp să şi-l explice.



Mai tîrziu, în 1976, la 79 de ani, i-a picat în mîini un exemplar din revista Time pe a cărui copertă era o fetiţă care zbura graţios de pe o bară. Aşa a aflat că regina gimnasticii e o româncă de 14 ani şi jumătate, Nadia Comăneci. La 90 de ani, Dina încă făcea curăţenie în casele altora. Nu ştia cum e să nu munceşti. A prins alte două ediţii ale JO găzduite de SUA, Los Angeles 1984 şi Atlanta 1996. Şi s-a minunat în ce ţară mare şi influentă a ales să trăiască. A auzit pe rînd de Mark Spitz, Carl Lewis, Mary Lou Retton, Greg LeMond, Pete Sampras.



În 2007 trăia în casa ei din Des Moines. Mai era un an şi Jocurile se mutau în China. Ce minunăţie! Dina şoptea: "Ah, sînt o femeie bătrînă!". La azil lumea se uită la televizor. Oamenii joacă bingo şi table, nu mai au ochi să brodeze sau braţe să frămînte coca, precum în secolul din care vine ea. 115 ani. Un puseu de febră şi gata!, povestea s-a sfîrşit. Şi poate Dinei Manfredini nici nu i-a plăcut sportul. Dar dacă a fost aşa, cîte lucruri a pierdut într-o viaţă imensă!