Jucătoarea română a încheiat sezonul 2012 pe un loc excelent, 27, după ce a avut un an echilibrat la un nivel competitiv, cu 4 semifinale şi două "sferturi"
Deja se află în Noua Zeelandă. Va porni în noul sezon cu turneul de la Auckland, la fel ca în 2012, dar pînă să ajungă acolo, Sorana Cîrstea a petrecut cîteva săptămîni bune în România. Mai multe decît în ultimii ani, cînd venea pe fugă în preajma Crăciunului şi uneori nici atunci. A terminat sezonul pe poziţia a 27-a, cel mai bun loc al ei la capătul unui an competiţional, cu aproape 20 de trepte mai sus decît în 2009, cînd atingea "sferturile" la Roland Garros. Asta e ceea ce apreciază Sorana în momentul actual al carierei: că rezultatele ei au devenit mai echilibrate, că are o bază stabilă, pe care poate construi încă şi mai mult. Ea explică şi cum funcţionează echipa ei, de ce nu mai apar fetiţe-minune în tenis şi cît de greu e să susţii o victorie în faţa unei jucătoare de Top Ten.
- Sorana, ai încheiat sezonul 2012 pe cel mai bun loc al carierei. A fost însă un an diferit faţă de 2009, cînd ai avut cîteva vîrfuri, acum ai fost mai constantă.
- Da, aceasta este diferenţa dintre acum şi atunci. Constanţa. Am înaintat cu paşi mici, dar siguri şi e mai bine aşa decît o explozie urmată de mai multe săptămîni în care nu mai reuşeam nici un rezultat. În acest moment simt că am o bază, e foarte important să construiesc, să am stabilitate şi siguranţă. Am muncit foarte mult pentru asta, m-am pregătit foarte bine anul trecut timp de 5 săptămîni chiar în perioada aceasta, după finalul sezonului. Am avut de unde să-mi trag energia. Mă pregătesc şi acum cu aceeaşi intensitate, ca să fiu gata de joc la 1 ianuarie.
- Ai aceeaşi echipă, cu Victor Ioniţă antrenor?
- Da. Nu-mi vine să cred că au trecut un an şi 4 luni de cînd am o echipă stabilă. Avem o rutină foarte bună, mă înţeleg excelent cu Victor pentru că am ajuns în punctul în care el ştie cum reacţionez, iar eu ştiu ce vrea de la mine. E mult mai folositor să faci lucrurile la fel zi de zi, aşa capeţi constanţă.
"Şi ei vor rezultate"
- Am observat în ultima vreme că sînt destule jucătoare care au ca antrenori foşti jucători, nu neapărat cu rezultate notabile sau poziţii de top în clasamentul mondial. E un fel de trend?
- E un pic mai complicat decît atît. Mie mi se pare normal să mă antrenez cu el, cu Victor. Este în folosul meu pentru că mingea vine altfel de la un băiat. Apoi, e foarte bine pentru că ei înţeleg ce se întîmplă cu tine şi vin cu o viziune nouă, mai potrivită zilelor noastre. Sînt mai deschişi şi nu trebuie să le explicăm ce simţim. În plus, se ocupă şi de lucrurile care vin pe lîngă, ne uşurează nouă mult situaţia. Ei sînt tineri şi îşi doresc foarte mult să aibă rezultate la început de nouă carieră, de aceea sînt dispuşi să facă mult efort, să călătorească poate 300 din 365 de zile ale unui an. Pentru că şi ca antrenor e foarte greu să fii plecat atîta vreme.
- Menţii şi colaborarea cu cei din echipa Adidas?
- Da, sigur, chiar zilele trecute am vorbit cu Darren Cahill. Comunic cu ei la telefon la fiecare două-trei zile. Avem o relaţie foarte bună, foarte frumoasă. L-au ajutat mult şi pe Victor să se obişnuiască, învaţă multe de la ei. Acum sînt în postura în care mă simt cel mai bine pentru că lucrurile s-au aşezat.
- Cum te simţi după aceste săptămîni de pregătire în România?
- E destul de obositor pentru că toată lumea vrea să vorbească, să împartă ceva cu mine, dar sufleteşte mă simt bine. Lucrurile acestea mă ajută din punctul de vedere mental, sînt aproape de cei dragi şi mă încarc cu multă energie pozitivă.
- Ce ai făcut în perioada aceasta de cinci săptămîni petrecute în ţară? Te-ai axat pe ceva în mod special?
- Pe acumulare, în primul rînd. Multă pregătire fizică, practic, o luăm mereu de la început, băbeşte, ca să fiu pusă la punct pentru începutul de sezon 2013.
- Ţi-ai modificat şi regimul alimentar acum, că sînt la modă diverse diete? Pari mai subţire!
- Nuuu, la mine funcţionează invers. Cînd nu joc în turnee, slăbesc. Asta pentru că nu simt nevoia să mănînc foarte mult şi, mai ales, lucrurile consistente, cum ar fi pastele, pe care le consum în timpul anului. Atunci trebuie să susţin efortul. Nu poţi să faci performanţă avînd 50 de kilograme pentru că te bate vîntul!
Victoriile care contează
- În 2012 ai reuşit victorii la jucătoare de Top 10: Stosur, Na Li, Bartoli, Zvonareva. E vreuna pe care s-o preţuieşti mai mult decît pe celelalte?
- Important e că am dovedit că pot bate pe oricine cînd am o zi bună şi vreau să fac din asta o obişnuinţă. Sînt semne bune în acest sens. Toate victoriile acelea au avut valoare la momentul lor, dar cred că aceea contra lui Na Li de la Wimbledon e mai deosebită. Veneam după două înfrîngeri dureroase în faţa ei, în special cea de la Roland Garros, şi de aceea mi-am dorit mult s-o bat. Şi mai e ceva: sînt alte victorii, alte meciuri, nu neapărat cu jucătoare de top, care sînt mai importante decît par din afară. Pentru că să fii constant e cel mai mare cîştig.
- Legat de asta, uneori e greu de înţeles de ce un succes la o jucătoare importantă e urmat de o înfrîngerea în faţa cuiva mult mai slab cotat. Poţi să ne oferi o explicaţie?
- Hmmm, e mai greu de înţeles...
- Tocmai de aceea te şi întrebăm.
- Bine, cînd baţi o jucătoare de Top 10, e o surpriză, nimeni nu se aştepta la aşa ceva şi de aceea intri pe teren fără presiune. Dacă pierzi, pînă la urmă, nu e ceva anormal, dar dacă învingi, lucrurile se schimbă. Dintr-o dată, toată lumea e cu ochii pe tine, vrea să confirmi rezultatul şi în meciurile următoare. Şi atunci apare presiunea şi e greu de manevrat. Aceasta e diferenţa între cele de top şi restul: ele au învăţat să facă faţă acestei situaţii. Mai e mult de lucru. Asta trebuie să învăţ, să nu-mi pun presiune inutilă pe mine, să fiu mai relaxată.
- În mai, cînd am vorbit la Madrid, spuneai că eşti o fată de 22 de ani care mai are multe de învăţat. Ce crezi că ai aflat nou anul acesta?
- Întotdeauna i-am apreciat pe cei care, indiferent de vîrstă, încearcă să se dezvolte, să se autodescopere, să devină mai buni. Şi asta se poate face la 20, la 30, la 40 sau la 50 de ani. Am exemplul lui Gil Reyes, cel care a fost preparatorul fizic al lui Agassi şi cu care am lucrat la Las Vegas. El mi-a spus că în fiecare zi învaţă ceva de la mine şi mie nu-mi venea să cred. E admirabil, asta arată un caracter puternic, să poţi să spui aşa ceva! Ce am învăţat eu? Să mă relaxez mai mult, să accept că tenisul e un sport, să fiu mai echilibrată, să nu mai iau în tragic anumite înfrîngeri şi să nu exagerez unele victorii, să admit că sînt lucruri pe care poţi să le controlezi şi altele pe care nu.
Mai matură după accidentare
- Ai trecut peste o accidentare în 2009, în urma căreia ai avut nevoie de timp ca să revii acolo unde fuseseşi înainte. Cum a fost acea perioadă?
- Fără acea accidentare nu aş fi înţeles multe lucruri. La început, m-am simţit pierdută, dar rezultatul final a fost că m-a ajutat să mă maturizez. A fost ca un efect de domino. Nu eram sută la sută din punct de vedere fizic şi nici mental. Apoi, deşi m-am vindecat, mi-era frică să împing în picior. Vremea trecea, puneam tot mai multă presiune pe mine, rezultatele nu veneau, voiam să fac prea multe lucruri şi îmi lipsea baza. Aceasta se construieşte. A trebuit să stabilesc ce am de făcut, să iau totul pe rînd. Nu ai cum să ajungi la etajul trei dacă nu treci pe la doi.
- Crezi că acesta e motivul pentru care nu mai apar copii-minune în tenis, pentru că cerinţele fizice şi emoţionale sînt mari?
- Nivelul a crescut foarte mult. Fizic, la 16 ani nu poţi să faci faţă un sezon întreg la atît efort. Nu eşti pregătită, nu ai cum să fii. Sînt curioasă unde se mai poate ajunge!
4 semifinale a reuşit Sorana Cîrstea în 2012: Pattaya City, Barcelona, Stanford şi Guangzhou
Locurile în clasament la final de sezon
2006 348
2007 106
2008 37
2009 46
2010 95
2011 60
2012 27
23 e poziţia cea mai bună în clasamentul mondial atinsă de jucătoarea română, în august 2009
1,5 milioane de dolari a cîştigat Sorana din tenis pînă acum, cel mai mare cec fiind cel de 187.185 de dolari, pentru "sfertul" de la Roland Garros 2009
{{text}}