O imagine dată cu încetinitorul mă va urmări toată viaţa. Bătrînelul în şort negru şi maiou portocaliu tresare speriat o clipă în plină alergare. Nu are timp să realizeze ce se întîmplă. În stînga lui, exact în dreptul lui, în spatele steagurilor, prima bombă explodează la Boston. Suflul extrem generat de explozie străpunge violent şirul de spectatori, ucigînd, rănind, şi îl loveşte pe el, în mijlocul străzii.
Nu vrea să se oprească, mai are doar douăzeci de metri pînă la finish, dar corpul se opune, nu-l mai ascultă. Bustul e tras în spate, genunchii i se înmoaie, picioarele se îndoaie, se frîng, o gambă e la stînga, alta la dreapta... Mai face cîţiva paşi parcă dezintegrîndu-se. Efortul e imens, căderea însă inevitabilă. Atinge asfaltul cu genunchiul stîng. Se răsuceşte din mijloc şi cade pe spate, ca într-un film de război trăit, nu jucat.
E epuizat, învins de o forţă în faţa căreia omul nu poate rezista. În jurul lui, panică, urlete, durere. Trei poliţişti cu pistoalele în mîini trec în fugă pe lîngă el. Nu-l aud, nu-l văd. Dar cineva îl vede şi îl ajută să se ridice. Apoi dispare în fumul terorii maratonului de la Boston...
{{text}}