Cu un traseu temperat, în care kilometrii de contratimp şi cei de munte favorizează spectacolul, primul Mare Tur al sezonului, Il Giro, transformă Italia pentru 3 săptămîni în Ţara Roz.
21 de etape, 3.405 kilometri, 207 ciclişti şi o mulţime de piscuri de cucerit. Caravana celei de-a 96-a ediţii a Turului Italiei pleacă astăzi din Napoli, trece printre coridoarele de tifosi de pe întregul teritoriu al Peninsulei şi are ca destinaţie finală cetatea fondată de Hercule, Brescia.
Bradley Wiggins, Cadel Evans şi Vincenzo Nibali se luptă pentru cea mai importantă competiţie din afara Turului Franţei! Istoria Turului Italiei este încărcată cu suferinţă, aventuri, dramă şi suspans. Gazeta îţi prezintă, pe scurt, poveştile a cinci eroi care au marcat Giro şi au inspirat generaţii!
1. "Opriţi ambulanţa şi daţi-mi înapoi bicicleta!"
La 36 de ani, cu trei Tururi ale Italiei în palmares, onorat mereu cu prima pagină într-o Gazzetta dello Sport pe care se băteau Inter şi Juventus, Fiorenzo Magni a început Giro 1956 cu dorinţa arzătoare de a termina competiţia şi, o dată cu ea, cariera de ciclist profesionist. Durul plutonului, cel care declara nonşalant că "iubesc frigul, vîntul, ploaia sau ninsoarea, fiindcă acolo sînt în elementul meu", Magni avea să simtă în acel Giro ce este durerea adevărată.
În etapa a 12-a, pe o coborîre din Toscana, Magni a pierdut complet controlul bicicletei, a voltat speriat şi s-a izbit de o bordură. Şi-a frînt clavicula stîngă, s-a ridicat scuipînd sînge şi înjurînd, şi-a dat la o parte directorul sportiv, s-a urcat pe bicicletă şi a continuat cursa.
Cînd a văzut că nu mai poate controla bicicleta cu mîinile şi nu se poate sprijini, şi-a legat ghidonul cu un şnur de cauciuc pe care îl controla cu dinţii! În etapa 15, a căzut într-un şant şi a leşinat de durere, a fost preluat de ambulanţă, dar s-a trezit şi a ţipat la şofer: "S-a terminat Giro? Nu? Atunci de ce nu sînt pe bicicletă?!".
Uimit de acest sacrificiu, plutonul l-a aşteptat şi Fiorenzo a continuat Turul Italiei. A terminat Giro pe locul doi, plîngînd ca un copil mic pe podium.
2. "Diavolul în fustă", singura femeie care a terminat un Mare Tur
Născută într-o familie cu 10 băieţi, într-o casă fără ferestre şi prin care se plimbau nestingherite găinile, Alfonsina Morini Strada este singura femeie din istorie care a terminat un Mare Tur! Povestea este uluitoare.
La începutul secolului XX, într-o perioadă în care lumea se scandaliza dacă vedea un centimetru de piele din gleznele unei femei, darămite să o vadă manevrînd o bicicletă, o Alfonsina de 10 ani a furat bicicleta tatălui şi a început să se întreacă frecvent cu băieţii din cartier.
Lată în umeri şi încăpăţînată, tînăra ciclistă a depăşit ignoranţa tatălui, "o femeie pe bicicletă e lucrarea diavolului", şi a cîştigat prima cursă la 13 ani, abia reuşind să ţină în braţe premiul oferit de organizatori: un porc viu. Au urmat mai multe Grand Prix-uri şi o excursie în Rusia, ţarina Alexandra fiind dispusă să plătească oricît ca să vadă minunăţia: o femeie competitivă pe bicicletă!
În 1924, organizatorii Turului Italiei s-au certat cu vedetele zilei, oameni precum Costante Girardengo sau Ottavio Bottecchia, şi au avut nevoie de ciclişti care să completeze plutonul. Au pus la bătaie o ofertă cu cazare, 600 de pui, 720 de ouă, 4800 de banane, 2000 de sticle de apă minerală şi 750 de kilograme de carne de vită, în speranţa că vor veni cît mai mulţi rutieri. Şi aşa a fost. Printre ei, "tînărul" care a primit numărul 72, purtînd haine de muncitor şi mustăcios, a fost Alfonsino Strada.
Frauda a fost descoperită cu o zi înaintea cursei, dar nimic nu a mai fost posibil pentru a o opri de la start. Localnicii i-au zis "Diavolul în fustă", iar Alfonsina s-a descurcat bine în primele etape ce aveau peste 300 kilometri lungime.
O dată cursa ajunsă pe drumurile din sudul Italiei, după o ploaie care a transformat prundişul în tranşeele de la Verdun, Alfonsina a căzut de multe ori şi şi-a frînt ghidonul bicicletei într-un şant.
Un ţăran milos, văzînd-o cum plînge şi se zbate să continue, a luat o coadă de mătură, a rupt-o în două şi i-a îndesat-o în ghidon. Astfel bicicleta "tunată", Alfonsina a reuşit să termine etapa. Mai mult de atît, italianca a ajuns pînă la Milano, completînd traseul de 3.610 kilometri, la 28 de ore distanţă de timpul învingătorului, Giuseppe Enrici, dar şi cu 10 ore avans faţă de ultimul clasat!
3. Nimeni nu se atinge de Gino Bartali, nici măcar Mussolini
A cîştigat Turul Italiei şi Turul Franţei, atît înainte, cît şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Rivalitatea cu Fausto Coppi a împărţit Italia între coppiani şi bartaliani, iar tifosii obişnuiau să doarmă pe coasta muntelui şi să măture şoseaua atunci cînd Gino Bartali începea căţărările. Dar viaţa bate ciclismul, iar istoria îl va ţine minte pe Bartali drept un reper moral, mai mult decît ca pe un ciclist uluitor. Catolic devotat şi monarhist convins, blajinul Bartali avea să simtă din plin presiunea vremurilor.
Totul a început în 1938, atunci cînd Gino Bartali a refuzat să recunoască regimul Mussolini, în timp ce sărbătorea victoria din Turul Franţei. Au urmat hărţuieli din partea fasciştilor, intimidări continue şi 45 de zile de închisoare. În tensiunea teribilă pe care a fost forţat să o îndure, "Gino cel Pios" a văzut cum singurul zid care-l proteja de trupele RSS rămînea iubirea italienilor.
Ieşit la un antrenament de rutină prin Toscana, Bartali a fost acostat de soldaţi, care i-au cerut să se legitimeze. Ţăranii italieni, care îl idolatrizau pe Bartali, au pornit o revoltă pentru a-l apăra pe ciclist, acuzîndu-i pe militari că îi periclitează şansele de a cîştiga Turul Franţei!
O dată ignorat de autorităţi, Gino a sesizat rapid oportunitatea. Începînd cu 1943, şi-a îndesat acte şi documente militare în cadrul şi în şaua bicicletei, transportîndu-le prin tot nordul Italiei celor din Rezistenţă. Mai mult de atît, în 1943, i-a distras pe soldaţii nemţi şi italieni, atunci cînd aceştia cercetau un tren plin cu evrei care voiau să ajungă tot în Ţara Cantoanelor.
Diversiunea a funcţionat, iar aproape opt sute de evrei au reuşit să scape de lagărele naziste! Chestionat din nou de fascişti, Bartali nu a dat înapoi: "Fac ceea ce simt, nu mă puteţi atinge".
4. "Nu mă uit în jos, nu mă uit în jos". Cea mai grea etapă din ciclism
Americanul Greg LeMond a cîştigat trei Tururi ale Franţei, dar poezia adevărată a scris-o un alt conaţional, Andy Hampsten. Fost component al La Vie Claire, un fel de Real Madrid 2002 în replică pe două roţi, Andy Hampsten a fost locotenentul legendarului Bernard Hinault, dar lumea îl ţine minte pentru o etapă de colecţie.
În Turul Italiei 1988, acolo unde avea să ducă tricoul roz pînă la final, pe 5 iunie, Hampsten se alinia la startul unei etape scurte ce avea în apropierea finişului o monstruozitate de aproximativ 2600 de metri, teribila ascensiune Gavia. Vremea era oribilă, zloată şi temperaturi sub 0 grade Celsius, rutierii erau speriaţi şi se adăpostiseră ca liliecii într-un tunel din Alpi, de unde negociau cu organizatorii să anuleze etapa.
Sfidînd condiţiile, plutonul a fost convins de Andy să renunţe la protest, iar cel poreclit "Le Petit Lapin", "Micul iepure", a scos planşa cu acuarele şi şi-a pictat capodopera.
A atacat pe Gavia, căţărarea căreia topografii încă îi calculează pantele, din cauza mişcărilor tectonice din Alpi, a ignorat ninsoarea, "mi-am repetat în permanenţă să nu mă uit deloc în jos, pe coborîrea aia alunecoasă", după care a îndurat kilometru după kilometru, bornă după bornă.
Etapa a fost cîştigată de Erik Breukink, pe care nimeni nu l-a văzut trecînd linia de sosire din cauza cojocului gros de zăpadă! Andy a venit zgribulit, cu umerii îndoiţi sub gheaţă şi cu privirea adîncită în faţa biciuită de ger, repetînd ciudat: "Vreau ceai cald, ceai cald".
A fost suficient pentru tricoul roz şi pentru singura victorie a lui Hampsten într-un Mare Tur. "Nu a fost sport, a fost ceva peste. Nu o să uit niciodată". Ziua aceea din Turul Italiei a fost catalogată drept cea mai grea etapă din istoria unui Mare Tur.
5. Dragoste cu cocaină pură şi urechi mari
Într-un fel, Marco Pantani este ultima mare iubire pentru italieni. "Ciclistul cu urechi de elefant" este ultimul din istorie care a reuşit rîvnita dublă Turul Italiei/Turul Franţei în acelaşi an, 1998.
Povestea de dragoste cu Giro a început cu un sezon înainte, atunci cînd o pisică neagră i-a tăiat calea, Pantani s-a rostogolit pe asfalt şi a ajuns la spital, acolo unde a fost nevoit să primească îngrijiri. S-a jurat că revine.
Încăpăţînat şi puternic, asistat foarte probabil de substanţe ce ar îmbujora doctori în chimie, Pantani a cîştigat Turul Italiei 1998 după o acţiune ce ar trebui predată în orice manual de ciclism.
Vremea piraţilor a început
Pe Passo Fedaia, într-o etapă pe care italienii o numesc tappone, "etapa cea mare", Pantani a fost nevoit să întoarcă un dezavantaj de patru minute faţă de Alex Zulle, dar şi să îl menţină la distanţă pe supercăţărătorul Pavel Tonkov. Mutarea lui Pantani a fost masivă.
A atacat în modul lui sălbatic, acolo unde panta părea să prindă cicliştii de glezne, a clătinat din cap de parcă ar fi fost oricînd în pericol să i se desprindă în curbe şi "am mers cum nu am mers niciodată într-o etapă!".
La final, ecartul se întorsese în favoarea lui, iar italianul i-a cucerit definitiv pe italieni. Adulat de fani, cu cercel în ureche şi cioc asortat, "Il Pirata" şi-a pierdut viaţa în 2004, din cauza unei depresii ce l-a condus spre o supradoză de cocaină pură. 20.000 de oameni au venit la înmormîntare, în timp ce toate buticurile din Peninsulă au postat poze la intrare în memoria lui.
Prezent mereu pe marginea şoselei, ca un spirit ce binecuvîntează competiţia roză, Pantani este celebrat cu steagul negru, cu craniu şi oase, pe aproape fiecare căţărare pe care trece plutonul din ziua de astăzi. Căutaţi-l pe traseu.
{{text}}