Ca să atragem atenţia asupra prezentului nu trebuie să ironizăm trecutul. Sau nu aşa
Ah, iar mi-au scăpat degetele printre clape! Ce zgîrietură, ustură rău, ce nasol cu chestiile astea de metal, dacă nu nimereşti pe centrul butonului, imediat te accidentezi! În fine, trece cu nişte apă rece. Cling, clang! Cum adică ce zgomot e ăsta? Am ajuns la capăt de rînd. Întîmplător, e şi capăt de text. Hrşşşt! Am smuls hîrtia, acum să corectez cu pixul că sigur mi-a scăpat ceva. Unii bat "x"-uri peste cuvîntul scris greşit, mie îmi place să fac modificările de mînă. Cum? Ziceţi că nu înţelegeţi nimic? Ce clape, ce hrşşşt, ce corectură cu pixul? Păi, îmi compuneam articolul la maşina de scris.
E atît de grea încît trebuie să rog vreun coleg s-o ridice dacă vreau s-o mut. Sau pot s-o mut eu. Cu preţul unei crize de spate. A, să pun şi cartea asta înapoi pe raft şi să-mi ordonez un pic revistele, că e harababură mare aici. Aud zgomotul ăla de ţînţar flămînd, trebuie să fie imprimatorul de France Presse, sigur a mai venit o ştire, cobor s-o rup. Dar nu-mi daţi atenţie că eu îmi văd de treabă.
Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu 20 de ani în redacţiile de ziar. Aşa erau vremurile acelea. Nimeni nu muncea altfel, nimeni nu se plîngea.
Astăzi, pe ecranul plat al televizorului defilează reclama la o tabletă supermultiextrameganouă şi grozavă. Aţi văzut-o, cu siguranţă, de multe ori. Nici nu contează firma, ci mesajul. Un tînăr spilcuit, îmbrăcat ca pentru o întîlnire de afaceri foarte importantă, în costum ajustat, deschis la culoare, cu cămaşă şi cravată asortate, se foloseşte de tableta sa pentru a i-o lua mereu înainte concurentului lui, un alt ziarist. E de ajuns să touchscreeneze pe device-ul lui minunat şi află imediat ora conferinţei de presă, ajunge primul, pune întrebarea-cheie, face şi o poză, tot cu tableta, se înţelege, apoi pleacă primul, cu misiunea încheiată.
În tot acest timp, "adversarul" lui e mereu cu un pas în urmă. I s-a creionat un portret clar dezavantajos. Omul e îmbrăcat şleampăt, cu o haină care-i atîrnă într-o parte, pare nepieptănat, are şi nişte ochelari de vedere (deh, e bătrîn şi nu mai vede aproape!) cocoţaţi deasupra frunţii, plus o geantă cam voluminoasă. Îşi consultă carneţelul, cît de vetust, nu?, pentru a vedea ce-şi notase în legătură cu evenimentul, are un aparat foto cu blitz ataşat, cam arhaic, şi un laptop mare, greu, plin de cabluri. Şi mai are un aer hăituit, o privire inferioară, umilă, adresată tînărului sclipitor cu tabletă. Iar tînărul sclipitor îi aruncă celuilalt, în momentul cînd se ridică de pe scaun, cu treaba făcută, o privire plină de milă. Ia uite-l şi pe tataie ăsta, cu magaoaia lui de laptop, ce depăşit e, săracu'!
Fără tehnologie, presa nu ar fi avansat deloc. De aceea am şi invocat vremurile de acum două decenii, ca să ştim de unde plecăm, deşi e un punct intermediar, e începutul meu şi al altor cîţiva colegi de acum. Ce a fost mai înainte aflăm, poate, doar din cărţi. Asta nu înseamnă însă că trecutul e greşit, murdar, inutil. Fără el, n-am fi avut ce şi de unde învăţa. Să fii modern, la curent cu totul, nu e egal cu a purta un costum, chiar şi asortat cu cămaşa şi cravata. Să ne oprim o clipă şi să ne gîndim: dar dacă ziaristul spilcuit a pus întrebarea eronată sau incompletă sau irelevantă? S-ar putea să găsim răspunsul în carneţelul jerpelit al jurnalistului bătrîn. Sau în textul pe care îl va scrie pe laptopul său obosit, cu o întîrziere de 5 minute.
{{text}}