Wimbledon-ul încă se recuperează după cîteva zile atroce. Putem spune aşa? De ce nu? Ne plac din ce în ce mai mult termenii extremi, cuvintele tari, răsunătoare. Ele atrag atenţia, ele au ajuns să ne marcheze viaţa pe minute, ore, zile. Luni, Rafael Nadal, dublu învingător aici, numărul 5 mondial, era învins în primul tur de Steve Darcis, 135 ATP, în trei seturi. Miercuri, Maria Şarapova, campioana din 2004 şi finalistă în 2011, pierdea în turul 2 la Michelle Larcher de Brito, 131 WTA, în două seturi. Tot în acea zi, Roger Federer, regele ierbii în ultimii ani, septuplu cîştigător şi deţinător al titlului, era scos din cursă de Serghei Stahovski (foto), 116 ATP, în patru acte.
Bucuria celor care au produs surprizele, căci sînt surprize imense, nu există dubiu, a semănat cu gesturile pe care le fac unii la cîştigarea unui turneu. Pentru ei, într-un fel, chiar asta sînt. Să-l baţi pe Federer sau pe Nadal, mai mult, într-un turneu de Mare Şlem, e tot ce-şi poate dori un jucător al contemporaneităţii. Indiferent ce vei face după aceea, succesul respectiv ţi se va ştampila pe CV-ul carierei, va rămîne un reper. Pentru unii, chiar singurul.
Să facem un test de memorie. Cine îl mai ţine minte pe Ramón Delgado? Cîte mîini s-au ridicat? Una, două... Am înţeles. Paraguayanul l-a învins în 1998 pe Pete Sampras în turul secund la Roland Garros, mergînd apoi pînă-n "optimi". Era numărul 97 mondial. Cu un an înainte, ajungea, de asemenea, în "optimi" la Paris. Asta înseamnă că victoria asupra lui Pete a avut un suport. Şi totuşi, nu i-a schimbat radical cariera sud-americanului.
În zilele noastre, cei care produc surprizele nu le consolidează, de regulă, nici măcar cu încă o victorie. Steve Darcis, iată, nici n-a mai ajuns la terenuri pentru turul al doilea, a declarat forfait din cauza durerilor la umăr. Anul trecut, la Roland Garros, după ce o învingea în prima rundă pe Serena Williams, ridicînd în picioare întreaga Franţă, Virginie Razzano ceda fără glorie în turul următor. Lukas Rosol, omul care încă e numit "the Nadal slayer" pentru victoria asupra spaniolului în runda secundă de la Wimbledon 2012, era învins, la rîndul lui, în meciul următor. Acestea sînt doar cîteva exemple.
Şi atunci, ce înseamnă aceste victorii presărate ici-colo pentru parcursul în tenis? Răspunsul îl oferă, înţelept, realist, acelaşi Rosol, care anul acesta s-a impus la Bucureşti: "Nu mi-a schimbat în nici un fel cariera, am nevoie de mai multe asemenea victorii ca să ajung departe". Una e să mergi pînă la capăt, cum a făcut-o Gustavo Kuerten la Roland Garros 1997, cînd, venind de pe locul 66, a cucerit titlul bătînd pe traseu, între alţii, numerele 23, 5, 20, 3 şi 19 mondial. Şi tot i-au trebuit alţi 3 ani pentru a cuceri al doilea titlu!
Dar pentru învinşi, ce înseamnă pentru ei aceste meciuri pierdute devreme în turneele majore? Înseamnă că, inevitabil, există zile în care altcineva, nu neapărat un rival cunoscut, poate fi mai bun decît tine. Înseamnă că asta se mai poate întîmpla. Înseamnă că trebuie să fii mereu pregătit şi pentru înfrîngeri. Pentru întregul carierei însă, reprezintă doar momente. Mici sclipiri cenuşii. Partea pozitivă, triumfurile, zîmbetele sînt mult mai multe. Probabil însă că nu pot exista unele fără altele. Ar fi şi plictisitor, şi nedrept.
Sporturi • Tenis • COMENTARIU
Cît contează în tenis un succes în faţa unui favorit, într-un turneu major? » "Micile victorii mari", un comentariu de Luminiţa Paul
Serghei Stahovski Foto: Reuters
Articol de Luminiţa Paul — vineri, 28 iunie 2013
Cît contează în tenis un succes în faţa unui favorit, obţinut într-un turneu major? Şi cît înseamnă pentru acela înfrîngerea? Sînt, pînă la urmă, doar momente
{{text}}