Încep abrupt, dramatic, dureros, la fel cum a fost înfrîngerea lui Contador pe toate căţărările din acest Tur. Nu cred că îl vom mai revedea pe El Pistolero, campionul din 2007 şi 2009, şi nici pe cel din TdF 2010 mascat de clenbuterol.
Va fi doar Alberto, omul pe care tocmai l-am urmărit trei săptămîni cu un amestec de dezamăgire şi tristeţe. Un Alberto sufocat de Froome la fiecare sprint în evadare pe munte, incapabil să răspundă atacurilor lui Quintana şi "Purito" Rodriguez, chiar depăşit zîmbind, cînd cărţile erau jucate, de Richie Porte, locotenentul Sky.
La 30 de ani, rutierul iberic, unul dintre cei mai mari din istorie, pare uman, rulînd la limita maximă şi normală a organismului, fără laboratorul lui Armstrong în maşinile de asistenţă Saxo. Imagine a ciclismului curat. Simplu, Alberto din Pinto, Madrid.
În acelaşi timp, Chris Froome, "Regele Soare" cum flamboaiant l-a numit L'Equipe sau "Froome here to eternity", marca Daily Mail, ar putea redeschide calea lui Lance.
Două observaţii:
- primul său titlu în Tour de France la 28 de ani, la fel ca Armstrong;
- rupe norii după un tratament intensiv; Lance pentru cancer testicular, Chris pentru Schistosomiasis, o boală tropicală, un parazit de apă ce vînează globulele roşii ale organismului.
Două coincidenţe, nu înseamnă nimic deocamdată. Dar acea explozie de forţă şi vitalitate, 50 de metri de sprint supraomenesc într-o căţărare ce semăna cu o coborîre, nu-mi dă pace, nu mă lasă să dorm liniştit. E real?
{{text}}